Ar fi ceva de comentat, din partea noastra, a ganganiilor? Cred ca nu. N-am creat lumea. Nici macar n-am inventat apa calda. Istoria stiintei omenesti e mai curand una a erorilor – altfel spus, omul invata numai cand da cu capul in zid. Si uita sistematic, programat de propria incapatanare, de ceea ce conteaza.
Reversul medaliei e la fel de primejdios. A te concentra pe lucrurile care conteaza te poate face delirant, credul, habotnic.
Cel mai intelept lucru e sa ai o casa la tzara, sa muncesti o gradina, un camp, o livada, sa faci copii si sa mori in patul tau, inconjurat de nepoti bine crescuti. Sa fi avut rasarit dimineata si asfintit seara. “Asfintit” – limba nu minte aici, ca logos – alpha nu e aici privativ: e doar nostalgic. Accentul cade pe “sfintit”.
VINERI, 14 NISAN, ORA 9
fără vise, fără trăiri…
sunt doar o ploaie de noiembrie,
o vioară pe Riviera Franceză,
rătăcind un parfum de lavandă
printre dorurile palatelor roz.
fără spirale, fără îmbrăţişări…
sunt doar o bijuterie în dinţii şarpelui,
lovită de consoana surdă a lăcomiei,
plângând amintirile cu rame fumurii,
ce ţin iureşul din frunzişul plopului.
am gust diform, oftatul rârâit…
m-apucă urletul de haosul presimţirii,
umbra-mi respinge pasul şi mă doare!
pântecul sună a cutie ce sfâşie zorii…
testul de istorie duce pulberea lui Adam.
7-8 noiembrie 2009, 17:09
Daniela Voiculescu
Comentariu�Comentarii de ELFA — noiembrie 9, 2009 @ 13:04 |
ORIZONTALUL E VERTICAL
ce departe mă simt de Felix, parcă ar fi sonda Mars Pathfinder… pe Ares Vallis! cineva mă serveşte cu bomboane în formă de baloane de rugby, pe care scrie Phobos şi Deimos… dar sufletul meu – inundat de un sentiment nisipos – refuză trecutul abundent în catastrofe ambalate cu febră casanoviană! nu pot spune că nu-l mai iubesc pe Felix, el a fost, este şi va rămâne… bărbatul ideal! imaginarul… care mă face să văd culoarea vieţii, plinul jucăuş al unui timp normal! citez din blogul lui… ar fi ceva de comentat, din partea noastră, a gângăniilor? cred că nu. n-am creat lumea. nici măcar n-am inventat apa caldă. istoria ştiinţei omeneşti e mai curând una a erorilor – altfel spus, omul învaţă numai când dă cu capul în zid. şi uită sistematic, programat de propria încăpăţânare, de ceea ce contează. reversul medaliei e la fel de primejdios. a te concentra pe lucrurile care contează te poate face delirant, credul, habotnic. cel mai înţelept lucru e să ai o casă la ţară, să munceşti o grădină, un câmp, o livadă, să faci copii şi să mori în patul tău, înconjurat de nepoţi bine crescuţi. să fi avut răsărit dimineaţa si asfinţit seara. „asfinţit” – limba nu minte aici, ca logos – alpha nu e aici privativ: e doar nostalgic. accentul cade pe „sfinţit”. cum să nu-l iubeşti pe cel care gândeşte aşa? dar… s-a întâmplat ceva! nu-i mai aparţin în cealaltă jumătate, unde sufletul meu de femeie ameţeşte după fluturi şi libelule, autostrăzi de doruri şi poeme, gondole ornate în aşteptare de săruturi şi vise! dar… ironia sorţii este că atunci când am găsit bărbatul pentru care sunt făcută, el nu poate face parte din viaţa mea! imaginarul m-a pocnit cu mănuşa peste obraz, ca-ntr-un duel! şi m-a provocat la altă presupunere că sunt fericită! şi-am pierdut! nici nu aveam cum să câştig din depărtare! mi-am făcut inventarul vieţii şi-au ţaşnit atâtea lipsuri! tăcerea s-a săturat şi-a început să ţipe la mine până mi-a deschis ochii! nu am dimineţi, nici simple, nici pasionale. nu am acel mângâietor: ce faci, iubito? nu am seri, nici la gura sobei, nici pe patinoarul vulcanului. nu am acel îndrăzneţ: hai să mergem, iubirea mea! nu am vise adevărate, care să mă ducă firesc spre accentul unei bătrâneţi înţelepte, care să bea infuzie de liană! am să pun punctul pe i, da! ce rost are să mă mai mint? da, sunt singură! scriu la birou şi beau un shake excepţional, invenţie proprie… grepfruit roşu, avocado şi sharon! ultimul fruct este rodul copacului care a supravieţuit la Hiroshima! mă voi lupta cu cei care spun că viaţa e scurtă şi nu fac nimic pentru asta! nu vă gândiţi că aş putea să fac ceva rău, doar am evoluat spiritual! îi voi iubi, chiar dacă mi-au înmuiat peniţa în cerneala suferinţei, îi voi iubi pentru că aşa vor creşte mai mult! finalul celui care dăruieşte iubire… este mereu răsărit, scara reală! ei sunt treptele mele, eu, aur curat, strălucire sfântă, zâmbet de înger!
9 octombrie 2009, 18:42
Daniela Voiculescu
Comentariu�Comentarii de ELFA — noiembrie 9, 2009 @ 18:56 |
data era 9 noiembrie 2009… eseul este cald!
Comentariu�Comentarii de ELFA — noiembrie 9, 2009 @ 19:07 |