Acum ceva ani lucram ca taximetrist. Castigam o paine.
Într-o noapte am ajuns la o comandă pe la două şi jumătate. Cladirea era cufundată în intuneric. Doar la parter se vedea o fereastră luminată. Într-o situaţie ca asta majoritatea taximetriştilor ar claxona o data sau de doua ori, ar astepta un minut si apoi ar pleca. Am vazut insa prea multi oameni care depindeau de taxi ca unic mijloc de transport. Astfel, în cazul în care nu observam nimic suspect, periculos, prin zonă, întotdeauna mă duceam până la uşa omului. Aşa am facut şi în noaptea aceea: am bătut la uşă.
” Doar un minut” – mi-a răspuns o voce firavă, de persoană în vârstă. Apoi am auzit zgomotul unei greutăţi târşâite pe pardoseală. După o pauză lungă, uşa s-a deschis. În prag a apărut o femeie mică de statură, în jur de vreo 80 de ani. Purta o rochie colorată si o palarie mare legată cu o fundă de catifea, ca un personaj dintr-un film al anilor ‘40. Lânga ea era o valiza mica de nailon.
Apartamentul arata ca si cum nimeni n-ar mai fi locuit acolo de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearsafuri. Nu gaseai nici un ceas pe pereti, nici bibelouri sau alte lucruri pe rafturi. Intr-un colt era un panou plin cu poze peste care era pus un suport de sticla.
“Ati putea sa imi duceti bagajul pana la masina?” întreba ea.
Am dus valiza la masina si apoi m-am întors sa sa o ajut pe femeie. Ea m-a luat de braţ şi am mers încet spre maşină. A continuat sa-mi mulţumeasca pentru amabilitatea mea.
“Nu e mare lucru” I-am zis eu. ” Doar incerc sa-mi tratez pasagerii în felul in care as vrea ca mama mea sa fie tratată”
” Oh, sunteţi un băiat asa de bun!” zise ea. Cand am intrat in masina, mi-a dat o adresa, si apoi m-a intrebat: ” Ai putea sa conduci prin centrul orasului?” “Nu este calea cea mai scurtă”, am raspuns eu rapid. ” Oh, nu contează” spuse ea. ” Nu ma grabesc. Eu acum merg spre azil…”.
M-am uitat în oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scânteietori…
“Nu mi-a mai rămas nimeni din familie…” a continuat ea.”Doctorul spune ca nu mai am mult timp…”
În tacere am căutat ceasul de taxare şi l-am oprit. “Pe ce rută aţi vrea sa merg?” am întrebat.
În următoarele două ore am condus prin oras. Mi-a aratat cladirea unde odată ea lucrase ca liftieră. Am condus prin cartierul unde ea şi sotul ei au locuit cand erau proaspăt casatoriti. M-a dus în fata unui magazin de mobilă care odată fusese o sala de bal unde obişnuia sa meargă la dans pe vremea când era fata. Cateodata ma ruga sa opresc în faţa unor cladiri sau colţuri de strada şi sa stau cu ea acolo, în întuneric, contemplând in tacere. Cum prima aluzie de soare se arătă pe orizont, mi-a spus dintr-odata: “Sunt obosita… Hai sa mergem.”
Am condus în tăcere spre adresa pe care mi-o dăduse. Era o cladire ieftina, o casa mica, cu un drum de parcare care trecea pe sub o portiţă. Doi oameni au venit spre taxi cum am şi ajuns acolo. Erau atenţi si concentraţi asupra fiecarei mişcari pe care o făcea femeia. Am deschis portbagajul şi am dus micuţa valiză pănă la uşă . Femeia fusese deja aşezată într-un scaun cu rotile.
“Cât va datorez?” a întrebat ea, în timp ce-şi căuta portmoneul.
“Nimic” am zis eu.
“Dar trebuie si tu sa te intreţii!”
“Nu va faceti griji…sunt şi alti pasageri” am raspuns eu. Aproape fără să mă gândesc m-am aplecat şi am luat-o în braţe. Ea m-a strâns cu putere…
“Ai facut unei femei in varsta un mic moment de bucurie” spuse ea. “Multumesc.”
I-am strâns mâna şi apoi am plecat în lumina dimineţii. În spatele meu, o uşă se inchisese… Era ca şi sunetul de incheiere a unei vieţi… Nu am mai luat alţi pasageri în tura aceea de lucru. Am condus pierdut în gânduri… În restul zilei abia am putut vorbi.
Ce ar fi fost dacă femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist nervos sau unul care ar fi fost nerabdator să-şi termine tura?… Ce-ar fi fost dacă aş fi refuzat să iau comanda, sau doar sa claxonez o dată şi apoi să plec?…
Uitându-mă în urmă, nu cred ca am facut ceva mai important în întreaga mea viaţă.
Ne-am obişnuit să credem că vieţile noastre se învârt în jurul unor momente măreţe. Dar adesea aceste momente mic-măreţe ne iau prin surprindere, frumos împachetate în ceea ce altii ar considera ceva puţin, ceva neînsemnat.
OAMENII S-AR PUTEA SA NU-SI AMINTEASCA EXACT CEEA CE AI FACUT SAU CEEA CE AI SPUS, DAR INTOTDEAUNA ISI VOR AMINTI CUM I-AI FACUT SA SE SIMTA!!!
Viaţa aceasta s-ar putea să nu fie petrecerea pe care o speram, dar cât timp suntem aici putem de asemenea să dansam. În fiecare dimineata când deschid ochii, îmi spun: ”Ziua de azi este o zi deosebită!” Amintiţi-vă asta, prietenii mei: nu ne mai putem întoarce niciodată înapoi, acesta e singurul show pe care il jucăm.
(net take-over Oana-Clara)



emotionant
Comentariu�Comentarii de Lorelei — noiembrie 8, 2009 @ 23:26 |
Bravo! Pe bune, bravo ție!
-Am un mic-minuscul amendament referitor la ideea că ar fi fost cel mai important lucru (neînsemnat) pe care l-ai făcut în viaţă: nu cred! Ai făcut alte muuuulte lucruri mici, care te-au pus în postura de a simţi ceea ce ai simţit în ziua aia şi de a acţiona aşa cum ai făcut-o… Kazantzakis spunea în “Alexis Zorba” că FERICIREA ÎNSEAMNĂ O CANĂ CU VIN, UN PUMN DE CASTANE COAPTE ŞI O CASĂ PE MALUL MĂRII ŞI, PENTRU A SIMŢI ASTA, NU AI NEVOIE DECÂT DE O INIMĂ CUMPĂTATĂ…
Comentariu�Comentarii de . — noiembrie 9, 2009 @ 17:45 |
GREIERI DE TOAMNĂ
am recitit poemul tău. începutul şi sfârşitul sunt la fel. când gândeşte luna… oare simţi? sunt argint în ploaie, pe-o margine de dor, unde stau suspinele flăcărilor gemene, luminând urmele lăsate de Arhangheli şi Arhanghelite. încerc să uit freamătul ce-mi înfloreşte sângele, mirosul tău lemnos, a băncuţă crescută-n inima grădinii de la ţară! şi candela pâlpâie a timp de gutuie, mângâietor… privesc şi tac, sufletul meu seamănă cu apa din ciutură, imitând cerul fără întrebări. sunt, iarăşi, aşteptare simplă, iubire uitată, doar durere!
aş fi vrut să scrii… când iubeşte luna! tot ce aduce pe cercul îmbrăţişării, cum năvăleşte minutul ei de frunză aurie! aş fi vrut să te schimbi, să mă priveşti în ochi precum infinitul, să ai curaj să strigi de fericire şi să mulţumeşti clipei care ne-a dat aceiaşi respiraţie! aş fi vrut o oră, pentru o viaţă pierdută-n lacrimi! ora noastră, împăturită bine-n misterul toamnei, care-i de fapt… jocul cu zmeul! înălţarea greierilor în văzduhul celor douăzeci şi doi de paşi, un dans asemănător cu lupta pentru o viaţă a cărei intensitate să triumfe, etern, asupra morţii!
10 noiembrie 2009, 04:24, daniela voiculescu
Comentariu�Comentarii de ELFA — noiembrie 10, 2009 @ 04:47 |