Cândva un om a bătut la uşa prietenului său.
Prietenul întrebă: “Cine eşti tu, om drept?”
Şi el a grăit: “Eu sunt”. Acela răspunse: “Intrarea îţi este oprită,
La masa mea cu hrană aleasă nu-i loc pentru ce-i “crud”.
Doar focul despărţirii şi absenţa pot să-l gătească
Pe cel ce-i crud şi să-l izbăvească de făţărnicie!
De vreme ce “sinele” te însoţeşte încă,
Trebui’ să arzi în flăcări şi mai mari.”
Sărmanul om plecă şi timp de-un an a hoinărit,
Cu inima mistuită de dorul vechiului prieten.
Inima lui a ars pân’ ce “gătită”-a fost; apoi plecă din nou
Şi se apropie de casa celui drag,
Bătu la uşă cuprins de teamă şi de adânc fior,
Ca nu cumva să-i scape nesăbuite vorbe.
Prietenul strigă: “Cine-i la uşă, dară?”,
Iar el răspunse: “Tu baţi la uşă, Preaiubite!”
Prietenul grăi: “De vreme ce sunt eu, pofteşte-mă să intru,
Căci nu-i loc pentru doi “eu” în casa-aceasta”

Rumi