Cel mai bine e sa fii nimeni. Nu vei putea fi manipulat defel. De exemplu, daca lucrezi la negru, nu existi pentru furacioasa institutie numita Stat. Fiscul habar n-are de tine.
Nu te inscrii nici la somaj, din scrupul moral: fura altii destul din banii contribuabililor… Insa ai satisfactia ca nu esti furat! E ca si cum nu te-ai duce la vot, sau ca si cum ai trai intr-o insula ascunsa intr-un apartament inchiriat – tot la negru, fireste.
Apoi, evident, iti trebuie minte pentru a nu te lasa manipulat de media. E musai s-o scoti la capat cu inteligenta si cultura, caci altfel ajungi sa votezi Becali sau Vadim, desi nici cu Geoana nu mi-e rusine… Media e mai inteligenta, e drept, dar se dovedeste a fi daunatoare daca esti prost. Cine nu crede in Dumnezeu crede in orice… E plina lumea de carti despre continentul Mu, secretele piramidelor, spiritisme, paranormali care isi rapun dusmanii prin forta militara a psihicului, experimente Philadelphia, masonerie, Templieri etc. etc. Orice, numai sa nu aiba legatura cu ce se preda in Universitati. Trebuie sa existe un secret, neaparat. Viata nu poate fi atat de simpla cat pare – ne-am plictisit de ea.
Insa manipularea intelectuala e doar pentru prosti. Un pic de educatie o face repede praf. Manipularea e mai ales sentimentala. Un dictator te face sa-l iubesti, un habotnic sa-l crezi, o femeie sa te acapareze, fie ca o iubesti sau n-o mai iubesti. Santajul emotional e o arma forte. Poti fi oricat de educat. Vei ceda sufleteste. Sentimentele nu iarta. N-ai arme mentale cu care sa te aperi. Toate armele mentale sunt in mana celui care ataca sentimental. O vrajeala bine scrisa sau vorbita, o amenintare cu suferinta sau sinuciderea in caz ca iti ‘retragi’ iubirea, un plans bine plasat sau macar o lacrima, un apel moralizator te pot termina inainte sa fi avut vreo replica. Ai fi vrut sa raspunzi explicit si logic, punctual, dar santajul emotional nu cunoaste asa ceva. In fata suferintei cuiva cuvintele n-apuca sa ajunga pe limba. Argumentele sunt si mai irelevante.
Asadar, cum ziceam, e mai bine sa devii nimeni. Sa dispari pe furis: ai plecat sa-ti iei tigari si nu vei mai fi vazut niciodata. Pleci intr-o insula Hemingway, ca Yves Montand, si iti vezi de viata ta, numai a ta. Daca poti…
***

Nu ne spune nimeni ce sa facem. E drept, Domnul ne spune ce sa NU facem. In rest, facem ce vrem. E libertatea noastra pacatoasa sau nu.
Nu controlam ploaia. Nici vantul. Nici frigul. Ce ne mai ramane de controlat (in afara vietii care ne scapa de sub control…)?
Ma uit la lumea asta cu ochi pustii. Si imi repet in cap: ABC, La, Si, Do – probabil singurele certitudini, care imi par matematice (eventual genetice: ACGT). Nu cred in oameni, indeosebi. Nici in mine, nimeni insumi. Chitara mea e simpla si complicata deopotriva. Zodia ei e DA.
Zodia mea e NU.

***

Relaţia dintre un bărbat şi o femeie e mai complicată decât cea dintre om şi oricare animal. Acesta din urmă, animalul, e simplu. Te iubeşte sau te slugăreşte, ori te atacă – câine, pisica, ori cal, măgar sau şarpe. Dar ce zic eu? Şi mai simplă este relaţia dintre un bărbat şi o chitară. Chitara te ascultă, face numai ce vrei tu să-i dăruieşti din sufletul tău, adăugându-şi armonicele, respectiv transferându-le pedalei şi staţiei. În schimb, femeia vrea să te posede. Îţi va gelozi chitara, calculatorul, procesorul de sunet (va avea grijă întotdeauna să deranjeze câte fire poate, dacă dă ea cu aspiratorul). Ai întotdeauna un orar: de somn, de mâncat, de făcut curat – încălcarea lui generează instant crize care, în funcţie de context, pot accede la gradul de isterie (etimologic, Hysterion înseamnă Uter). Biblic, femeia nu înţelege singurătatea bărbatului sau nevoia lui de a trăi în propria sa lume. Nu zic că ar fi ceva rău: la urma urmei, familia stă în neveste şi copii. Însă bărbatul are ceva care e numai al lui, ontologic-pleonastic, este el însuşi, înainte de toate. Este motan, nu câine de companie. Dacă vrea aşa, aşa face; dacă nu vrea, nu face. Mai rău, dacă e obligat, constrâns, terorizat să facă ce nu vrea, sfârşeşte prin a minţi, a înşela, a fugi. Culmea, întru dreptate, cvasi-bărbaţi devin „feministidele”, vai mama lor… Fug de bărbaţi, se tund scurt, au chef de mitinguri în care glorifică marele şi inexistentul nimic, urând faptul că se trag dintr-o coastă de Adam. Nu vă iluzionaţi, Doamnelor. Tot noi conducem lumea. Cu atât vă iubim mai mult. Nu există motani poponari.

***

Nu stiu cu ce sa incep… ‘Din fericire’ sau ‘din nefericire’ barbatul e nascut sa fie singur. Cu cat e mai iubit si mai imprejmuit, cu atat isi doreste singuratatea, sau libertatea. Invers, singur, sfarseste prin a si-o alunga.
Nu e si cazul Evei. Adam stie bine ca e unic, cosubstantial siesi, creat din prima (in ziua a sasea). Eva e facuta din prefabricata lui coasta. (Amintesc aici, ca intepatura la evolutionism, ca, recent, odata cu cartografierea genomului uman, s-a remarcat ca genele care stabilesc sexul sunt invecinate imediat cromozomic cu cele ale scheletului costal: ma indoiesc ca Moise era specialist in avatarurile ADN-ului…)
Femeia depinde de barbat. Dupa el isi tine firea. Cu malitiozitate remarc faptul ca nu prea exista calugarite frumoase, de tanjit, cu exceptia celor catolice din filme cu Louis de Funes… In schimb – nu ma indoiesc de asta – calugarii suporta pasiuni intense din partea femeilor, deopotriva pacatoase si/sau misterioase. ‘Dragul de el, barbat barbos sau silfidic, oare ce suferinta l-a dus acolo, suferinta pe care sa nu i-o pot eu alina, of…’
Dar vorbeam de altceva. Singuratatea, respectiv nevoia de singuratate a barbatului imprejmuit deja. Captiv. Ocupat. Posedat. Ocrotit. Iubit. Poti gasi sinonime in prostie… Au dulceata lor, sa recunoastem. Imediat ce va fi disparut imprejmuirea, vom cauta o alta – daca nu ne-am imprejmuit deja prin alte areale, de preferinta prin curtile altora. Insa ai locul tau, acasa. Vorba lui Noica: ‘acasa este locul in care poti fi gasit, dar si mai mult locul in care NU poti fi gasit’… Suna telefonul, de la nevasta sau amanta. Erai la dus, sau pe tron, sau aveai castile pe urechi, ori duceai gunoiul sau coborasei pana jos, sa iei o bere, si ti-ai uitat mobilul acasa… Daca suna de doua ori, de x ori, pe toate mobilele si fixurile – deja te-a enervat! Lasa-ma femeie-n puii mei! E meci! Sau e Van Halen la maximum. Sau e lectura din Heidegger, ori textul de varat pe blog, despre singuratatea barbatului…
Femeile, ca si FMI-ul, ca si bancile adica, n-au starea asta. N-o pricep. Singure, trancanesc la telefon sau pe chat. Au nevoia de a vedea lume.
Nu sunt misogin catusi de putin. Dar nu pot sa nu remarc faptul ca o femeie, indeosebi daca e neglijata, din varii motive, da in anxietate. E musai sa-si gaseasca pe cineva ‘de vorbit cu’ (de regula o prietena croita pe acelasi tipic). Daca e sa asculti conversatia de doua ore sfarsesti prin a te intreba: despre ce-ati vorbit? Nu exista raspuns. Practic, s-a vorbit despre nimic.
In schimb, barbatul e posedat de amok. Ii vine sa asculte muzica. Asculta. Are grija ca mobilul sa fie vizibil, la indemana, sau pus pe tremolo. Se va uita insa la cine e apelantul. ‘Poa’ sa mai astepte! Acu s-a gasit, cand incepea un solo al lui Blackmore?’ Daca e meci sau cursa de F1, e tragedie! Numai sunetul telefonului te scoate din minti, asa ca scoti din conexiune telefoanele fixe si inchizi sunetul la mobil, lasand doar un murmur pentru urgente.
Asta pe de o parte. Pe de alta parte, barbatul e invatat sa gandeasca singur. Detesta brainstorming-ul. Stampila lui trebuie sa sigileze orice product propriu. Toti barbatii au T-shirt-uri pe care scrie ‘Ego’. Daca nu scrie, e naspa… Degeaba se straduie consoartele sa schimbe ceva. Nu e nimic de schimbat, decat daca el a hotarat ca e ceva de schimbat (lucru care se intampla rar). Barbatii au probleme importante la care sa se gandeasca. Amanuntele, cum ar fi treburile casnice, sunt pur si simplu amanunte. La urma urmei, de ce te-ai casatorit? Sa speli tu vasele? In loc sa citesti Kant sau Umberto Eco? (evident, cu exceptii inimaginabile – Hi Hi:). Barbatii sunt putin inclinati sa ‘imprumute’ asemenea lecturi femeilor. Ce naiba, nu le ajunge ca se dau mari cu desteptaciunea noastra, la cate un bairam, cand se aduna elita pe balcon, la o tigara-zece si trei beri?
M-am indepartat… Si chiar am devenit ironic… Pe bune acum, doamnelor din lumea-ntreaga… Chiar ne trebuie singuratate. Ne tragem seva din ea. Din ea gandim, ca dintr-o provocare, la fel cum copiii baieti vor jucarii-arme, nu papusi. Ne vrem ‘eminente cenusii’, agenti James Bond, chitaristi Jimi Hendrix, vocalisti Jim Morrison, savanti Albert Einstein. Si vrem ca femeile noastre sa ne lase in pace la asta, pana ce ne ‘intoarcem acasa’, observand ca iti pune masa, ea, femeia, si nu are nimic de reprosat. Atunci o iubesti. Pe ea, draga de ea, ‘Eva’.

***

Tom inchide PC-ul. Fireste, e abia 12 ziua, dar asta e programul lui: s-a trezit pe la 4 dimineata si a tot dat cu degetele in tastatura, a bloguit, a aplicat la vreo doua job-uri pe gustul lui, a mai facut 1000 de puncte la canalul select de trivia, chibzuit special pentru intelectuali. Lume putina acolo, nu intra oameni care n-au macar 30 de ani. 30 de ani, ca sa nu zic 40, e vremea cand ai chef sa-ti aduci aminte de cat de destept si promitator erai la 25… E ca si cum ai alerga acasa, la vreun aparat de fitness, in loc sa alergi in parc cu verdeata. Oare de ce? Deja te gandesti la ‘loc cu verdeata’? Sau exersezi de pe-acuma smoala incinsa…
Il trece gandul asta, la fel cum ii vine sa zica mereu ‘Doamne, iarta-ma pe mine, pacatosul’, cvasi-isihast – desi el detesta misticismele si pranele si mantrele.
Evident, se lungeste nepretentios pe jos si apuca obiectul indispensabil: telecomanda TV. Din acelasi motiv care invaluie trivia cea desteapta, fuge sa faca turul Discovery, National Geographic, Viasat, vreo 12 cu totul. E nehotarat. Deja pe la al saselea are variante, dar poate ca e ceva si mai varianta… In fine, se propteste pe una, mai mult auzind-o decat vazand-o, si inchide ochii. Mos Ene pe la Gene…
Vise confuze – ca altfel de ce le-ar mai spune vise?
Apoi socul. Un fost prieten, mai in varsta decat el, decedat de ciroza alcoolica, tot redactor de carte, apare tacut in vis si ii arata noul sau ceas. Un ceas ciudat, cu trei randuri de ‘verighete’ la suprafata, care se rotesc independent, in virtutea unei logici tehnice care n-are timp sa fie dezvaluita, explicata, intuita. Cercul ultim rotit parea incrustat cu semne zodiacale.
Tom se trezeste de spaima, renuntand la curiozitate. Are acest exercitiu – daca e un vis nasol, forteaza-te sa te trezesti. Tom reuseste intotdeauna, de cand a auzit aiurea undeva ca in caz ca visezi o cazatura, e musai sa te trezesti pana faci buf, ca altfel mori. Tom isi aduce aminte ca atunci cand era mai mic si cadea in vis, isi deschidea aripile cu strigat de vultur, sa sperie dusmanii, si plana, plana… Era stapan pe lume.
De ani buni insa, il ajuta fie somaticul, care se buluceste intru trezire, fie mintea care il obliga sa deschida ochii. Vor veni, cu varsta, ziua sau noaptea cand il vor parasi in bratele mortii ambele? Se va prabusi in somn? Va muri in vis? De ce i s-a aratat ceasul? Intrebarea e obsesiva.
Trezit fiind, are inca o groaza. Cum va exorciza visul asta? Bine cunoscandu-se, stie ca va scapa greu de el. Crede in semne, e hermeneut innascut, desi il enerveaza Freud. Se abtine sa vorbeasca despre asta, intrucat cuvintele rostite au greutate – mai bine iti tii gura, sa n-o auzi si s-o crezi ca si cum ar fi mai obiectiva decat visul. Ca si cum ti-ai marturisi tu sentinta. Asadar, tace. Se hotaraste sa fuga iar in universul de port paralel al tastaturii. Twilight Zone. Da-l incolo – e doar un vis, e doar un film. Il strafulgera totusi gandul rece ca ar putea deveni serial. O avea legatura cu faptul ca vom avea pe 27 august (poimaine) doua luni pe cer, a doua fiind planeta Marte, suspect apropiata de Terra, o data la nush cate sute de ani. Marte –brrr. Sange… Calendarul Maya, sacrificii umane, vine 2012, 21 decembrie, Sfarsitul Lumii…
Tom se gandeste sa nu mai doarma, sau sa se extenueze cat poate, astfel incat sa aiba somn fara vise mereu. Dar negrul nu-I da pace. Negru e TV-ul, neagra e tastatura, negre sunt dozele Seymour-Duncan de la chitara. Negru e procesorul Digitech. Neagra e carcasa PC-ului! Parca auzi coasa.
Tom se intreaba de la ce i s-ar putea trage? De la cadere de la inaltime? Nu. E prudent la asta. Mai inalta fobia lui decat realitatea accidentala… Inec? Slabe sperante – marea ii e dusman vechi, si nu are nici bani de mare. O caramida cazuta in cap? Hmmm. Statistic vorbind… O rana de cutit de la vreun tigan? Nu e cazul: nu sunt tigani in cartier si nici nu s-ar lega de un aragaz cu patru ochi.
Ramane visul. Dar, poate, pana la urma, doar vei visa ca mori.
Cine zicea ca viata e un vis in alt vis?

P.S. Tom promite solemn ca o sa va dea de stire daca se intalneste cu Moartea in vis. In concluzie, nu va speriati de cine va bantuie visele.

P.P.S. Tom isi aduce aminte de cata spaima a bagat bunicul lui, cel bigam, in familie, cand a visat in martie ca o sa moara pe 26 octombrie. Buluc, tot familionul e adunat pe 25 la fata locului, pentru sprijin. Se bea, se manca si se face 27. Moartea, speriata, nu se arata.
Concluzie: Viata e mai simpla decat cred parapsihologii. Sa moara ei daca au ceva de demonstrat!

***

Exorcizare! Alt vis tampit. Se facea ca s-a stins lumina in bloc, asa ca dau sa ies afara, ca tot nu mai aveam bere. Sinistru: si afara e bezna. Nu pot lua bere de la buticul la fel de cufundat in intuneric, de langa care – observ crepuscular – clientii pleaca bezmetici. Aud ca buticareasa e manga…
Ma pomenesc langa niste muncitori intr-o dubita, mancand si band cu ei. Nu stiu de ce, imi scot ceasul de la mana si il uit acolo. O iau hai-hui (aici filmul se rupe). In fine, imi aduc aminte de ceas cand baietii tocmai pornisera motorul. Bag capul pe geamul din dreapta fata si le zic amabil ca mi-am uitat ceasul. Care ceas? Esti sigur? Ce dai pentru el?
Am o revelatie. Apuc un cutit pe care il vad langa parbriz, tai pneul din dreapta fata si o iau la fuga. Evident, ma si trezesc din somn, nu cumva sa ma prinda baietii.
E abia ora doua noaptea. Timp de muzica si trivia…
Dar am scapat de (un) ceas!
Zi buna! Am aflat ca somajul meu se incheie fix la un an de la falimentul firmei unde lucram inainte.

***

Tom nu mai vrea sa vorbeasca despre visele din intunericul somnului. Unele pot fi luminoase pentru el, dar in majoritatea cazurilor un bec chior le coloreaza galben-obscur cadrul. Apar in vis persoane deja petrecute: mama, tata, un bunic, o bunica. Bec de modestie, la 30 W, camere subcotate imobiliar: mobilier lipit de pereti mai curand nezugraviti (oare de ce?). Si de ce preponderent interioare? Niciodata afara, decat in bezna labirintica.
Prin comparatie, visul cu ochii deschisi e viu. Sigur ca da, ‘Don’t fall in love with a dreamer’ (Kenny Rogers)… Suna luminos, nu trist, desi parsiv, iar barbatilor le place asta – nu sunt nevoiti sa promita. La limita, nu vor fi nevoiti sa minta: o spun pe sleau din prima.
Iata, Tom viseaza. Va castiga la Loto, sa zicem. Mai intai isi va ascunde urmele: ‘ce?’, ‘cine?’ ‘eu’? Apoi isi va alege locul de adastat si ascuns, vizuina perfecta, modesta pe dinafara, utila si luxurioasa inauntru. Greu de patruns acolo. E teritoriu insemnat. Ii va place sa fie plin de electronice si telecomenzi, respectiv led-uri stralucind in noapte, in off. O lampa discreta va ataca griful chitarilor, ca patina (la banii astia isi va permite toate visele: un Les Paul, un Stratocaster, un Washburn sau un Charvel-Jackson, inclusiv doua Steinberger-uri (alb si negru). Marshall in orice coltz. Basca sculele audio si tembelizoarele.
Apoi, abia, se va gandi la Eve (e un plural, Eva – nu-ti fa iluzii, nu e in engleza).
Acuma, visul poate continua cu ochii larg inchisi. Se prea poate sa nu fie nevoit sa munceasca deloc pentru statul furacios sau pentru patronul nesimtitor. Home, sweet home! Si paza buna, sa nu fii cotropit la inima. O fi bine? N-o fi bine?…
Timp liber sa scrii si sa asculti muzica, timp de chitara, timp de blogareala si de trivia, timp de navigat aiurea, brainless (the nothing box). Tom, barbat, nu se poate rupe de la a visa cu ochii deschisi. Ghinion. Eva va sta mereu la panda. E acolo, dupa colt. Eros are arcul intins…
Tom stie ca iubirea lui defrisata se va petrece mereu in contumacie. Propice topos pentru a scrie ‘Jurnalul Motanului Filosof’.

***

Am avut azi-noapte un vis ciudat de coerent (de la o vreme, nu stiu de ce, dorm prea mult si visez aidoma – poate ca am obosit de atata viata si atata realitate problematica). Se facea ca a aparut un nou tip de cancer, « fara forma », sau « cancerul lipsei de forma », « cancerul de-formarii » – a-morphe. Am facut abia la trezire legatura cu Morpheus, visul.
Asadar, a existat un caz zero – Christina Applegate (nu stiu exact legatura onirica – poate pentru ca s-a operat de noduli la san, poate pentru ca a jucat in filmul ala cu Printul transformat in broasca, sau poate doar ca era blonda – nu stiu). Nu comporta nimic tumoral acest cancer. Pur si simplu, trupul isi pierde forma, se deformeaza, se ne-defineste, ori prin largire, ori prin stramtorari ciudate, fluidizari, lichefieri. In fine, duce la un soi de disparitie, nu total fizica, dar sigur una de identificare. Ia apoi diferite forme mai mult sau mai putin intermediare, iar eu faceam in vis legatura intre Goya si monstrii lui umani si tranzitia la Picasso, dantesc, dupa caracterul persoanei. Legatura logica.
Apoi, omenirea, inca bulversata de molima (nu are nici o idee, nici o explicatie – in consecinta nici o solutie), e tulburata si mai mult : aceasta anomalie se transmite de la oameni la lucruri. Contagiunea merge de la mese si scaune pana la deformari ale planetei : noi depresiuni, noi vai, noi munti, noi largimi, rotunjimi, dilatari, strangeri. Nu e vorba de iluzii optice, de perceptie – exista inca persoane si obiecte necontaminate, exista masuratori lucide, care certifica fara dubiu realitatea benigna a acestui cancer (lumea il numeste inadecvat, in asteptarea explicativ infricosatoare a vreunei eventuale malignitati care pandeste la colt). Medicina se dovedeste neputincioasa. Fizica la fel. Nu insa si filosofia.
Mergand pe urmele unei sugestii din « Pendulul lui Foucauld » a lui Umberto Eco (moartea lui Diotallevi), se poate sugera o explicatie. Am avut o lume geometrica definita, pitagoreica, in care o dreapta era o dreapta, adica drumul cel mai scurt intre doua puncte. Am avut o fizica bazata de cauzalitate. Am avut o logica aristotelica bivalenta. Am avut un cod genetic nealterat, la care nu era bine sa umbli. La toate astea am umblat, incepand cu geometriile ne-euclidiene, cu logica polivalenta, cu mecanica cacofonic de cuantica, cu experimentele genetice, toate fiind considerate progrese si imbunatatiri epistemice sau practice. Iar intrucat lumea e facuta prin ratiune, sucirea ratiunii noastre a dus la sucirea lumii. Monstrii nascuti de somnul ratiunii la Goya au dus la lichefierea lumii la Dali. De la Dali, a mai ramas pasul de facut in realitate. Lumea a inceput sa se curga, sa se verse inspre neant, prin pierderea conturului, a limitei.
Nu glumesc – visul a fost real si a durat vreo doua ore, ca un scenariu. Daca mai dura o ora, cred ca faceam si casting-ul…

***

De ce latra acum un catel in fata blocului? De ce un idiot din State a tras cu arcul intr-o pisica ? (mai are 8 vieti, cred, pisica, draga de ea – dar boul ala – il complimentez acum… – n-are decat una, care, sper eu, o sa-i fie curmata de unul ca mine: eu n-am logistica necesara…) Marturisesc: am mai multa mila, am toata mila pentru animale, in special pentru pisici si caini, dar mult mai putina pentru oameni. Poate pentru ca oamenii se pot descurca altfel, cu desteptaciunea lor manifestata chiar cand sunt prosti. Animalul e pur, insa. N-are liber arbitru. Are doar ce i-a dat Dumnezeu. Nu veti vedea judecata nici o cobra la Judecata de Apoi. Nici o vipera, ca sa vorbesc mai romaneste. Romanul zice multe: ‘vipera ce esti!, ‘se mancau intre ei ca si cainii’ etc. Mai relevanta mi se pare expresia ‘era un caine de om’. Aici, idiotenia si rautatea umana se apropie de adevar prin ambiguitatea sintagmei. Ni se pare ‘inadecvat’ sa fim muscati, in timp ce facem asta zi de zi cu semenii nostri. Diferenta e ca noi o facem cu rautate nenaturala, pentru care raspundem, in timp ce un caine o face din instinct, aparandu-si teritoriul, femela, puii, bucata de paine amarata aruncata din mila. Sau, in noapte, pazind scara blocului in care sta un om care ii da oasele dupa ce a mancat carnea de pe ele.
Avem prea multe de invatat de la animale.
Si mai marturisesc ceva, cam neplacut. Daca vreun idiot are nesansa sa faca rau unei pisici in fata mea, dupa cinci minute o sa sun la 112 si o sa anunt ca cineva pare sa fi murit in bataie. ‘Cine l-a batut?’ ‘Nu stiu… Un Motan’.

***

Viata nu seamana cu filmul, sa recunoastem. Dar filmul seamana cu viata. Mai intai pentru ca suntem oameni si traim intr-un orizont, intr-un proiect, intr-o proiectare. Apoi, pentru ca visul e parte din viata. Prin tot ce facem ne dovedim a fi deja prinsi intr-o lume pe care initial am visat-o, am imaginat-o. Fie ea buna sau rea (asta e o discutie din alt film…) Mai ales buna, imi trece prin minte, totusi. Lacrimam cu totii atunci cand la finele peliculei eroul in alb isi biruie dusmanul in negru si cu barba neingrijita de atatea vicii, ori cand E.T. invarte bile prin aer sau ingana ‘Home ! home !‘ Si nu ne e neaparat rusine sa plangem, chit ca ne mai ascundem lacrimile, dintr-o demnitate suficient de prost inteleasa, stergandu-le cotit, suflandu-ne nasul, tusind fals. Suntem oameni, deosebim binele de rau, adica iubim binele si uram raul. Cu perversitate imaginativa eroul rau poate deveni si el „bun“, dar ajunge astfel in virtutea unei anume frumuseti proprii, a unui scenariu care doar aparent il nedreptateste. De fapt, un gest oarecare, o privire, o spranceana ridicata, o fapta „totusi meritorie“ il aduc in prim plan. Spielberg spunea ca face filme nu de amorul plastic al artei (pe care jura de pilda europenii anti-hollywoodieni, indeosebi frantujii existentialisti – scuzati-mi rautaciosul eufemism), ci pentru ca oamenii sa vina la cinema, sa se uite la film si sa se bucure – cu deosebire copiii — , sa se simta fericiti si sa devina mai buni. (Asta din ultima idee nu stiu daca a rostit-o chiar maestrul; cred ca e de la mine si e cam lacrimogena…) Lumea nu devine mai buna prin filme. Ba, s-ar putea zice, dimpotriva, devine mai rea, dupa atatea impuscaturi. Nu e vina filmului. Noi, oamenii, facem filmele, dupa chipul si asemanarea noastra.
Intrebare: ‘va uitati’ la filme ? Cine zice nu, ala e… Nu pot sa nu-mi aduc aminte de Marlon Brando batand ritm de flamenco pe volan, in Don Juan de Marco. Nu era mai bine, mai frumos, sa fie nu un psihiatru oarecare in LA.,California, ci Don Octavio de Flores, Grande spaniol si spadasin respectabil ? Don Juan din film (Johnny Depp) ar fi fost cumva fericit ca imigrant mexican, in loc sa fie un personaj adevarat? Daca am avea la indemana macar o iluzorie fericire, ar merita sa o dam pe urata noastra lume sublunara ?
Nu spun ca e bine sa traiesti intr-o lume magica si nici nu neg ca o astfel de lume poate deveni de-a dreptul mincinoasa si periculoasa in raport cu vietile noastre. Insa, la fel ca literatura, la fel ca teatrul, filmul face parte din micile bucurii ratacite pe care, in doze rezonabile, Dumnezeu ni le ingaduie in bunatatea Sa parinteasca, ca participare la creatiune.

In fine, ma gandesc la unul din filmele mele favorite, Forrest Gump. Putine alte script-uri surprind atat de bine America si Hollywood-ul, adica Filmul. Ideea ar fi ca, in pofida adversitatilor de tot felul, simplitatea, bunul simt, moralitatea, eroul in alb, iubirea, bunavointa, harul prevaleaza. Lumea filmului nu se dez-minte. In esenta ei, trebuie sa aiba legatura cu un « ceva » bun din noi, fie dincoace de pacatul originar, fie dincolo de realitate.

P.S. Nu stiu cati dintre dumneavoastra ati remarcat diferenta « de culoare » dintre imaginea Betacam si pelicula profesionala, cea care depaseste enervantul, aproape irealul Real TV… Filmul are o patina de vis care ne e mai apropiata sufleteste decat fadul indepartat al iesitului din casa. Revenim mereu acasa, in fata televizorului, ca la o sarbatoare, vazand sau revazand un film. Acest film pare fals atunci cand ii vezi « bucataria » surprinsa pe o videocamera obisnuita : se observa falsii pumni — raman din ei numai eschive, actorii par melodramatici, neplauzibili (filmele proaste, cu buget restrans, dau inspre penibil tehnic). Pelicula, in schimb, salveaza totul, ca in povesti…

***

M-am surprins, cu oarecare uimire, de cat de usor le dau cate un ron unor el si ea, probabil frati, copii tiganusi care bantuie a la Gavroche in preajma buticurilor ramase intr-un gang pierdut in Drumul Taberei (blocul ‘Materna’, pentru bastinasi). Initial, recunosc, mi-a placut, estetic si sagalnic modul in care stiau sa ceara, cu zambet. Apoi, cu atat mai mult, cum ma vanau cand ma duceam la piata… (am plete, sunt usor detectabil…) M-am invatat cu ei; desi sunt miop, le aud fuga dupa mine. Am surprins-o pe nevasta-mea dandu-le 10 ron, odata, si nu mi-a picat bine, mai intai ca era o risipa, apoi ca ma gelozeam: cum adica? – nu sunt eu singurul lor binevoitor?… Stiu sigur ca sunt pusi de parinti sau de vreun ‘peste’ sa faca asta, si ca banii nu le raman lor. E posibil ca si multe batranele cu durere si umilinta in ochi sa fie prinse in aceeasi plasa a nenorocirii mafiote, poate chiar a unora care cersesc si ei mimand o durere ce le tradeaza minciuna si pe care ii stiu, tot din preajma – lor nu le-am dat, pentru ca sunau fals.

Aud acum cateva zile ca Vaticanul (pe care nu-l simpatizez in mod deosebit, din motive care nu-si au locul aici) a luat o laudabila pozitie in apararea a ceea ce s-ar putea numi institutia cersetoriei. Si are dreptate. Din doua ratiuni, pe care o sa le iau invers. Mai la urma, pentru ca nu stii care oameni sunt napastuiti sau nu, sau doar escroci. Nu poti sti. E bine totusi sa te uiti la fata omului, daca ai un minim simt psihologic: iti vei da seama daca e un escroc, cu siguranta. Dar daca e doar o exploatata de escroci? N-ai cum sa stii. Si chiar daca ai banui ca asa e, nu e normal sa-ti fie mila gandindu-te ca poate ia bataie sau ramane flamanda intrucat ‘nu si-a facut norma’? (Am folosit intentionat femininul intru a sublinia ca nu dau niciodata bani barbatilor, ci doar femeilor si copiilor, dupa ce ma uit bine la ei.)

Argumentul ca incurajam asfel ‘plaga crestinatatii’ are un pic de logica, dar nu dreptate. In varianta politica, aceasta logica se numeste social-democratie, adica o ciuma mai mare care ruineaza toti banii munciti, pretinzand ca da ceva. De fapt, fura. Iar furaciosii nu dau niciodata, pentru ca sunt zgarciti la suflet. Daca dau cate ceva, e ca sa se laude ca au dat… In felul asta ucid in om mila, bunavointa, si batjocoresc pilda Bunului Samaritean. Mi s-a intamplat sa ridic un om de pe strada si sa descopar ca era doar un alcoolic. Nevasta lui s-a uitat ciudat la mine: ce nebun ar face asta – nu era normal, dracului, sa-l lasi sa zaca acolo? Eu insa n-aveam de unde sa stiu cine era – doar am vazut un om cazut pe langa care altii treceau nonsalant – iar apoi mi-a fost rusine sa il las acolo, ca pe o carpa aruncata.

In primul rand insa, a da ceva cuiva inseamna a primi ceva. Binecuvantarea unui cersetor are putere precum rugaciunile sfintilor. Poate ca iei teapa, la un scenariu bine regizat (‘Ti-e mila, ti-am luat banii’…) Dar nici o legatura aici cu actul in sine. E ceva intre tine si Dumnezeu. Poate ca era Iisus cel caruia i-ai dat un pahar cu apa sau l-ai vizitat la inchisoare, sau l-ai ridicat de pe jos.

Nici un negot aici. Cei care au mila cu adevarat nu cred ca mantuirea se obtine prin fapte calculate. Ispita, sigur, exista. Dar daca lacrimezi un pic cand auzi o binecuvantare de la babuta din colt, stii ca e de la Dumnezeu.

Felix-Gabriel Lefter