Pentru iubitorii de  Băsescu, înjurarea obiectului adoraţiei lor este de neadmis. Îmi este imposibil să înţeleg pe ce se întemeiază nemărginirea devoţiunii lor. Dar asta e, probabil, vina mea.

Dacă îl înjuri pe Băsescu eşti neapărat plătit de Patriciu, omul lui Vântu, sluga lui Voiculescu. Pentru fanaticii lui Bălălău este de neimaginat că opiniile se pot naşte şi nestimulate, ocult, de cine ştie ce mogul, ori de naiba ştie ce obscure interese. Dacă îl deteşti pe Băsescu, musai eşti plătit de Voiculescu. Nu bre, îl detest pe Băsescu gratis! Sau mai exact pe banii mei! Cum tot pe banii mei îl laudă cei mai mulţi dintre pupincuriştii lui! Pentru că abia asta este cu adevărat detestabil: nu să fii salariat la Văntu, Patriciu sau Voiculescu, ci să haleşti ca nesimţitul din banii contribuabililor în schimbul pupării de cur prezidenţial. În ce mă priveşte n-am nevoie să fiu plătit de nimeni pentru a-l înjura pe Băsescu. O fac din sinceră convingere. Cum spuneam: pe banii mei!

Şi ştiţi ce? Pentru Băsescu noi, înjurătorii, suntem mult, mult mai importanţi decât lăudătorii săi! Şi ştiţi de ce?

Nu pentru că din criticile noastre ar învăţa ceva. Omul a demonstrat că e incapabil să înveţe.

Nu pentru că spusele noastre l-ar ajuta să se mai cenzureze. Ne-am lămurit că omul nu e în stare să-şi controleze apucăturile.

Nu pentru că suntem cetăţeni, contribuabili şi ar trebui să ne respecte, pe noi şi opiniile noastre. Omul a arătat că nu respectă nimic.

Ci pentru că noi, înjurătorii, fie că suntem bloggeri, jurnalişti sau pensionari revoltaţi, suntem singurul motiv pentru care se mai poate înca vorbi despre rudimente de democraţie în ţara asta. Datorită nouă şi nu datorită lăudătorilor, atunci când se mai întâlneşte el cu licuriciul ( lucru care, din păcate, nu se prea mai întâmplă) încă se mai poate, cumva, legitima ca preşedinte al unei ţări oarecum democrate. Datorită nouă, înjurătorilor, mulţi dintre scârbiţii de ce se întâmplă în ţara asta, încă mai rămân pe aici şi încă mai nădăjduiesc că ceva s-ar putea cumva schimba, poate, într-o zi. Atunci când noi nu vom mai fi, când oamenii nu se vor mai putea înveli nici măcar cu zdreanţa acestei nădejdi, vor căuta altceva. Şi tare îmi e că nu vor găsi decât ciomagul.

P.S. În conferinţa de presă, de acum câteva zile, Băsescu refuza să răspundă la o întrebare a lui Cătălin Tolontan, referitoare la anume afirmaţii făcute la întâlnirea cu pedelicii. Motivaţia refuzului lui Băsescu era năucitoare: acele afirmaţii nu erau făcute să devină publice! Nici cele despre “ţiganca împuţită” nu erau! Nici discuţiile cârnatului de Cătălin Voicu nu erau făcute să devină publice! Dar au devenit! Aşa cum au devenit şi prostiile lui Băsescu. Iar atunci când astfel de porcării ajung la urechea publicului, el “preşedintele” este obligat să se explice! Pentru că aşa funcţionează chestia cu democraţia. Şi  nu e de ajuns să se bizuie doar pe înjurăturile noastre pentru a mai salva aparenţa de democraţie.

http://moshemordechai.wordpress.com/

Anunțuri