(într-o zi şi o lume ca oricare alta, nu cea mai bună dintre toate cele)

Aşa părea să fie acea zi banală a lui Tom. Nu era nici o aniversare, nici o sărbătoare. Nici măcar zi de meci amical România-Turcia. O zi fada, cum s-ar zice, fado portughej, pe caniculă. Tom aştepta să apară nevasta acasă, buimăcind netul. Şi a venit acel e-mail straniu, semnat ca în film cu de Niro, de  „Luc Cypher”. „Uite nişte cifre, prietene: 01221976, 11091967, 07071971. Gândeşte-te la ele. Te vor marca. Te-au marcat deja. Te vor marca şi mai rău, până la stigmat. Adaug: 08121971…”

Lui Tom i se păru iniţial o glumă proastă, sau măcar un amuzament al cuiva bine informat. Numerele aveau nexus de ani de naştere. Nu era nevoie de poliţie ca să vezi asta. Ciudată însă era precizia lor, dar îndeosebi alegerea lor, ba, şi mai mult, ordinea în care erau înşiruite, foiletate. Data de naştere a soţiei, apoi  cea a lui. Apoi cea a fratelui lui. În fine, cu subliniere, cea a amantei niciodată avuta, ca şi matrice a tuturor paşilor alături călcaţi. Ca o sinteză de viaţă, subtila, concisă, înţeleaptă, pilduitoare. Nu era scrierea unui criminal în serie (dar cine poate defini un criminal în serie în afara unui IQ aiurea de dezvoltat, după cum ne învaţă Hollywood-ul coloidal). Nemaivorbind de ameninţarea ca şi discretă: în afară de tine, că tu nu dai nicidecum doi bani pe viaţa ta – că de-aia ai şi ajuns pe locul doi, după verighetă, în înşiruire – toate persoanele care contează sunt implicit menţionate, chiar subliniate  matematic, astromantic s-ar zice. Ori securistic. Ce să alegem?

Tom râse un pic, dar nu era râsul lui. Încercă să se dreagă cu un Judas Priest, ca terapie de şoc, apoi cu un Yes, ca terapie intelectuala. În fine, cu Beethoven trist şi Mozart vesel. Nu mergea nimic. Nici revenirea la un Motley Crue n-a adus nimic bun. Bun… Aşadar, ce e de făcut? Poate trei beri rapide şi un somn indus? Nici. Nici vorba de geană pe geană. Un film, sau un Discovery, un National Geographic. Urmează interesanta experienţă a visului? Are deja repere. Soţia o ştiai plecată cu serviciul pentru o săptămâna în Anglia. Fratele nu răspunde la telefon. Antica iubire era oricum de nesunat. Îţi vine să zici că nici tu nu ţi-ai răspunde la telefon.

Îi rămâne sa nu doarmă şi să aştepte. A naibii puterea cuvântului scris, mai a naibii decât cea a rostitului stradal, mai a naibii ca o piatră aruncată fizic. De ce a naibii? E aiurea. Cuvântul e Cuvânt. Nu aparţii unei religii a Carţii? Logos-ul nu mai e Logos?

Dar tot ce ştii acum e ca somnul e chiar nesomn.

Tom se hotărî să răspundă, mai in glumă, mai în serios. „Cine puii mei eşti şi ce vor muşchii tăi?” (îi venea iniţial să scrie agramat „ce vrea muşchii tăi?”, dar s-a abţinut. Oare de ce? Nu cumva de frică?) Unde e calea de mijloc aristotelică între „sindromul Stockholm” şi bunul simţ al prudenţei (iertaţi pleonasmul de pe urmă – să trecem cu vederea: la urma urmei întreaga noastră viaţă e un pleonasm).

Periculos de repede, răspunsul nu s-a sfiit să apară, anunţat de Yahoo Messenger.

Doua puncte: Vreau să declari făţiş, răspicat, că nu numai nu crezi în Mântuitorul tău Iisus Hristos, ci îl renegi. În caz contrar numerele tale vor muri digital, după cum le e natul. Ai ales tu însuţi o viaţă digitală. Asumă-ţi-o! Eşti în stare?”

Greu de descris acest şoc de pumn în plexul plexului intelectual, dar deopotrivă fizic, pe care Tom l-a recepţionat. De asta s-a născut sintagma „a rămâne mască”, imago, „mutră”, „fără cuvinte”. Dar cu încă o mie de întrebări.

A început să dea telefoane în disperare. Nici un răspuns. Nu părea să fie încă nevoie să sune la 112 – poate că era doar o glumă prietenoasă, circumstanţială: au pilit ceva nişte amici şi s-au gândit inteligent la vreun mişto.

Încercare de telefonie… Toată lumea se jură că nu fură iar situaţia devine naşpa. Tom epuizează amicii potenţiali şugubăţi, iar mintea începe iar sa fiarbă.

Se hotărăşte abrupt să ia taurul de coarne, i. e. răspunde: „Sunt! Hai să te văd ce faci!” „Cretinule!”- ar fi adăugat, dar îi era teamă…

(urmează. Vreţi?)

Copyright FGL

Anunțuri