Nu voi fi fiind eu primul care se lamentează pe tema asta. E patetic şi dezonorant să te plângi că nu ai succes în viaţă din cauză că ai ales să faci o facultate care e slab cotată astăzi la „know-how”. Bucuria în sine de a fi facut acea facultate este de ajuns, sau ar trebui să fie. Cu toate astea, nu te poţi abţine de la a cârcoti. Eşti în dificultăţi financiare şi nici nu îndrăzneşti să visezi la leafa unui şofer de senator (ambii leagă cu greu cuvintele limbii pe care o vorbesc, ca să nu mai zic de limbi străine). Pare nedrept şi chiar e nedrept, dincolo de inadaptarea ta leneşă. Întrebarea rămâne. Şi, ca să zic aşa, se multiplică. Patalama au mulţi, de pe la vreo particulară, fără să fi simţit vreodată fiorul unui examen de admitere. Eu fac parte, învechit, dintr-o generaţie pentru care „a lua la facultate” era un lucru serios. A iubi facultatea pe care o faci era şi mai serios, atunci când realizai că mulţi dintre cei admişi nu vor decât patalamaua şi că, de fapt, nu dau doi bani pe ce învaţă. Cu puţine şi notabile excepţii, cei care reuşesc în sistem sunt pupincuriştii şi fetele care dau cu curul. Aşa a fost dintotdeauna, la urma urmei – de unde atâta mirare? Îţi rămâne să te simţi curat ratat. Să fi renunţat la a fi profesor pentru o leafă dublă, ca traducător de ştiri on-line pentru o firmă ucisă de un Boc ce nu înţelege nimic din economie. Eventual, să ai un blog… Şi să te simţi vinovat pentru asta. „Atât ai fost în stare să faci?”

Încă stau şi privesc uimit la cei care ne conduc. Nu zic musai ca alţii sunt fundamental mai breji, nemţi sau americani. Dar au măcar un bun simţ sau un pragmatism care îi califică. La noi, grobianismul e ca şi literă de lege nescrisă. Funcţionează nomoi de sus până jos, fără jenă, după ca şi un blestemat dat al neamului. Ne lipsesc vreo două secole de civilizaţie, de rutină. Rutină e la ceilalţi, deja erodată dar încă funcţională. Noi părem nişte caricaturi, nefiind în stare să ne căţărăm abia pe umerii celor dintre noi care, ca înaintaşi, aveau încaltea o viziune, un vis, o speranţă. Speranţa moare ultima, nu? Şi ce te faci dacă reuşeşti să o ucizi? Să-ţi iei lumea-n cap, renegându-ţi neamul, sângele?

O ţară sănătoasă are două priorităţi naturale şi numai două. Sănătatea fizică şi educaţia. Prezent şi viitor, trecutul fiind subînţeles de educaţia istorică, de identitatea ta („Darie al lui Darie al lui Darie”…) Exact acestea două se află sub tirul nesimţit al actualilor guvernanţi. Oare de ce? Nu cumva pentru că sunt proşti, needucaţi, batjocoritori de limbă română, hoţi cumpliţi? Şi nu cumva suntem şi noi proşti pe lângă ei, părând aidoma în ochii lumii, întrucât i-am ales să ne reprezinte şi le dăm voie să deschidă gura agramată? Unde eşti tu, Ţepeş doamne? Unde suntem noi?

De la uciderea acuzativului („furturile astea care le-am comis”), confuzarea singularului şi pluralului („în ce privesc aceste aspecte”), trecând prin „deci” la început de frază, până la minciuni ordinare („se traieşte mai bine, deşi e greu, dar am depăşit criza pe care suntem nevoiţi s-o depăşim – scoateţi banul, viermi flămâzi!”) trăim cu toţii într-un coşmar. Şi încă nu-i luăm de beregată! Înjurăm printre dinţi la avuţia lor nesimţit afişată, facem bancuri şi cârcotim ( O Doamnă Profesoară face greva foamei). În loc să îi ducem la puşcărie sau să le dăm foc. Pentru că ei sunt ca gândacii de bucătărie, care mor la două zile după ce le tai capul, DE FOAME! Sunt nesătui şi nu vor înceta defel să ia şi pielea de pe noi. Şi respectul de sine, până într-acolo unde crezi că ai nimerit într-o lume greşită. Să rămânem sclavii lor?

Ba pe-a mă-tii!

Sunt mai educat decât tine, boule care ai ispravit cu greu abecedarul. Şi, uite, n-am chef să fiu reprezentat de tine în străinătate, incultule! Pentru că aşa vreau eu!

La urma urmei, ce ţară e aia care nu are după ce a-şi respecta conducătorii inepţi să dea poporului un pahar cu apă?

Nu vă mai bateţi joc de oameni! N-aţi înţeles încă faptul că oamenii şi talentul sau capacitatea lor de a se dărui sunt cel mai preţios capital? Nici măcar atât nu pricepeţi??? Acolo unde priceperea lipseşte o să-şi facă loc frica. Văd că deja o aveţi. Urmează groaza. N-o să ne lăsăm călcaţi în picioare. O să vă călcăm noi, la rezidenţe, fie doar pentru că suntem mai mulţi!

Şi, dacă nu v-aţi dumirit, în cărţile de istorie o să apăreţi la capitolul orbului care, vorba unui banc, dă cu mâna pe răzătoare şi întreabă: „Cine dreaq a scris tâmpenia asta?”…

Felix-Gabriel Lefter

(român din Ţara Românească)

Anunțuri