Despre onoare şi indignitate

Prietenului meu C.

Din nou, gazeta îmi cade din mînă. De-acum, de tot. Nu mai pot citi articolele acelor amici şi bune cunoştinţe înşirînd lucruri care nu există. Degeaba se străduiesc să mă înece pe mine, cetăţean de rînd, în specificul naţional, în opţiuni vagi pentru „mai bine, dar fără muncă”, în escrocherii şi evaziuni ale întregului popor. Ca să nu mai zic cît de surdă sînt la apelul la solidaritate cu bugetul, cu BNR, cu guvernul şi cu alte fiinţe constituţionale de acelaşi calibru. Ei bine, nu. Niciodată şi nicăieri vinovaţii de grozăvii naţionale n-au fost colectivităţi masive. Nu a fost chemat niciodată la ordine un popor, nici nu-mi amintesc să fi văzut vreunul în boxa acuzaţilor. Zeci de milioane de neputincioşi vinovaţi şi două străzi de arhangheli atotputernici cîrîind împotriva mulţimii? Cine a mai văzut una ca asta în regat sau în democraţii reprezentative?! Dar uite că le tot citim la gazetă.

A, mi se spune, e doar, aşa, un fel de retorică menită să-i scoată basma curată pe responsabili şi să amorţească furia populară. Serios? Păi da, sînt şi ei, acolo, nişte bieţi oameni, care strînşi cu uşa, care şmecheraşi, care mănîncă şi ei o pîine albă dînd din clanţă. Cum aşa? Împotriva evidenţei? Împotriva interesului general? Împotriva celui naţional? Păi, zice amicul, e doar o problemă de onoare.

La „onoare” mă trezesc brusc. „Datoria de onoare” s-a ivit în codul penal al Revoluţiei la 1791. Venea din lumea aristocrată, dar nici democraţia nu s-a putut lipsi de ea, căci cetăţeanul avea măcar demnitatea asta de apărat. Era vorba de relaţia dintre el şi cetatea în care era mîndru să locuiască şi pe care se simţea dator s-o apere de toate relele. Căci dacă nu mai era cetăţean, era mai puţin decît o vrabie.

Am o mare linişte în privinţa grozăviilor naţionale – întotdeauna s-a plătit pentru ele. Mai devreme sau mai tîrziu, tot s-a mişcat un tribunal, tot a răsunat o sentinţă. S-a făcut curăţenie cumva. Curăţenie… Şi deodată îmi dau seama unde mă trage gîndul, trage de unul singur spre o situaţie „jenantă”, de care îmi amintesc ca prin vis. O jenă de şase decenii despre care am citit mult şi-apoi am uitat destul. Dar am unde răsfoi, că măcar de cărţi nu duc lipsă.

Colaboraţionismul care a minat Franţa cîţiva ani după ce ţara a fost ocupată în 40 de zile în 1940 a explodat teribil la Eliberare. Fapte banale sau grave de bună înţelegere cu inamicul, de slujire a lui, cîntări de slavă la valorile germane, supunere fără crîcnire la ordine sau chiar la gusturi nemţeşti afişate în ziare, în localuri, pe scene – toate şi altele din aceeaşi gamă au fost larg răspîndite. Iar unii au mers cu exagerarea pînă la a vorbi despre 40 de milioane de colaboratori (toată populaţia Franţei din 1945).

Ciudat, în loc să se fi scurs în sol la Eliberare, în 1945, sentimentul onoarei, acela călcat în picioare de bieţii oameni strînşi cu uşa şi de şmecheraşi, a ţîşnit într-o vîlvătaie fioroasă pînă la cer. Pînă să se dezmeticească bine din bucurie, vreo 3.000 de inşi „murdari” de colaboraţionism fuseseră deja executaţi de rezistenţi – alţi 6.000 au avut parte de alţi ucigaşi. Luîndu-şi seama, autorităţile au pus pe picioare proceduri de epurare judiciară în tribunale extraordinare. Nu era vorba acolo de procese ale armatei – acestea au urmat calea jurisdicţiei militare, care a găsit în totul vreo 700 de vinovaţi şi i-a condamnat, războiul fiind astfel scos din cauză -, ci de civili deferiţi Înaltei Curţi de Justiţie şi Curţilor ordinare pentru delicte penale, precum şi unor oficine foarte speciale, zise „camere civice”, pentru delicte non-penale.

Îmi aminteam că multă lume a fost luată la puricat. Cam 300.000 de inşi. În doi ani (1945-1947) au fost considerate bune de a fi judecate 125.000 de persoane şi s-au pronunţat peste 95.000 de condamnări – au fost cca 6.700 de condamnări la moarte, 13.000 de condamnări la muncă forţată, 24.000 de condamnări la închisoare şi o mulţime de sentinţe la „degradare naţională”, coroborate sau nu cu celelalte condamnări. Acestea din urmă, rezultate mai ales din activitatea camerelor civice, merită toată atenţia (se scrie despre ele şi azi şi se întorc pe dos arhive fără încetare – vezi, de pildă, studiul lui Anne Simonin – „Le Déshonneur dans la République, une histoire de l’indignité nationale 1791-1958”, Grasset, 2008). De ce? Pentru că multe lucruri şi lucrări odioase ale omului nu figurează în codul penal, ceea ce nu le împiedică să desfigureze viaţa socială.

Dezbaterile din aceste camere sînt epopei de morală, conţin tone de interogaţii etice şi uimesc, se pare, şi azi prin meticulozitatea cu care magistraţii se străduiau să deceleze cît mai fin opţiunea politică liberă, actul antipatriotic, fapta criminală etic de cea oarecum iresponsabilă. Camerele civice au judecat – numai ele – cca 70.000 de persoane. Au achitat cam 20.000, au pronunţat vreo 15.000 de degradări naţionale pe viaţă şi vreo 32.000 pe o durată de 2 pînă la 5 ani. N-a fost niciodată vorba de puşcărie sau de confiscarea averii celor condamnaţi, ci de o lungă listă de vreo 27 de decăderi din drepturi, care echivalau cu o parţială sau totală moarte civilă.

Zeci de mii de oameni au fost deci „dezonoraţi” de asemenea verdicte, căci au fost găsiţi vinovaţi de ceea ce s-a chemat „indignitate naţională” (un concept cu viaţă lungă, venit din negurile Terorii revoluţionare, dar considerat perfect operaţional în ceea ce rămăsese totuşi o res publica). Dezonoraţii au fost îndelung ţinuţi departe de viaţa publică – nici o legătură cu cele cîteva duzini de politruci pe care punctul 8 i-ar fi pus un pic pe bară. Interesant e şi faptul că intelectualii şi-au făcut ordine în propria ogradă în baza ordonanţei din 30 mai 1945 – două comitete, unul cu specific literar, celălalt cu specific artistic au pronunţat sancţiuni profesionale de epurare. Mulţi scriitori, actori şi muzicieni au devenit indezirabili cu anii – breasla ziariştilor a numărat şi ea destui faliţi, dar şi cîţiva directori de jurnal şi oameni de radio condamnaţi la moarte şi executaţi.

Păi, parcă-l aud pe amicul excedat, acolo era război! Ba deloc. Treburile războiului au fost cercetate de instanţe anume, ca şi marile afaceri mîzgoase dintre state. Noi vorbim de o reglare de conturi franco-franceze. Iar în materie de „indignitate naţională”, a fost vorba „doar” de lipsă de onoare. Adică de nişte indivizi care au crezut că strălucesc prin iuţeala cu care au priceput că unii dintre francezi pot deveni germani fără durere şi pot continua să vieţuiască printre concetăţenii lor, care le deveneau automat inferiori. Lentoarea, inerţia majoritarilor le-a fost fatală, cel puţin social.

Unii dintre epuraţi n-au înţeles, alţii s-au făcut că nu înţeleg ce li se întîmplă. În fond, maximul reproş care li se putea aduce – mormăiau ei – era ceva din specia delictului de opinie. Dar un delict de opinie comis sistematic, adesea generos subvenţionat, reluat în ecou de alţi delincvenţi de opinie şi contravenind adevărului constatabil pe căi simple nu este o „indignitate naţională”? A suspendat vreo ordonanţă de urgenţă adevărul între timp şi noi n-am ştiut „datoria de onoare”?

Preluare de pe blogul Editurii Compania

P.S. Mulţumesc, Adina, pentru copyright.

P.P.S. Dintre cei care se urcă pe umerii demnilor înaintaşi, cei mai mulţi cad, doar pentru simplul motiv n-au înţeles sa spună „Mulţumesc”. Pare-se, Sic Transit Gloria Mundi.


Anunțuri