De ce să trăieşti într-o ţară?

O să încep cu răspunsul adevărat, neştirbit. Aici a lăsat DOMNUL să ne fi născut. Cine suntem noi să cârcotim? Şi ne-ar fi mai bine altundeva?

Poţi flirta cu alte spaţii „idilice”. Dar nu te lasă inima. Eu voiam demult să fug, sub Ceaşcă, şi nu înţelegeam ce e prostia asta cu dorul de ţară. Apoi, la prima mea ieşire afară (Danemarca, 1993 – ţară cumplit de frumoasă şi curată, cu climă pe gustul meu  de Virgo, 15-17-20 de grade constante, clavecin bine temperat) aveam nevoie de „acasă”.  Îmi era dor de -20 +40. După doar trei săptămâni? Da.

Avea dreptate cine a zis că „dor” e un cuvânt pur românesc.  Fireşte, alternative există – nu suntem noi buricul pământului. Dar avem şi noi o casă, o ţară. Asta e, cum e ea. Dar e a noastră.

Dăruită. Ne lipseşte ceva? Un japonez în vizită s-a uitat la cernoziomul nostru şi a zis: „Pămantul ăsta e ca şi făcut să fie mâncat pe pâine!” Avem şi litoral, şi munţi, câmpii – numai frumuseţi. De ce naiba suntem aşa cretini? Dumnezeu îţi dă iar tu nu eşti măcar în stare să bagi în traistă? Darămite să vinzi traista neumplută!

Pe scurt, ca şi concluzie, Băse şi Boc cel mic, plecaţi dreaq! Să nu vă mai vedem!

Anunțuri