O ţară degeaba e acea ţară care în pofida bogăţiei ei tu simţi că ceea ce ai de dăruit ca bogăţie sufletească şi intelectuală este ceva de respins. Bogăţia ta săracă material, alături de cea a prietenilor tăi aleşi cu scrupuloasă grijă. Această din ultimă sintagmă nu e neapărat potrivită: cine se aseamănă se adună, natural. Mai uşor, dar la fel de natural, e să identifici neasemănătorii. În cazul României, rapacii, profitorii, cei care nu cred în Dumnezeu şi n-au nici o teamă de Judecata de Apoi. Iar tu le plângi de milă, împărţit sentimental între iubirea creştinească şi adunatul de cărbuni aprinşi pe creştetul lor nevolnic. Şi tocmai atunci te simţi tu nevolnic, neizbutit. Fără să fii pustnic eşti copleşit de „ortodoxie” plângăcioasă, întrucât nu poţi spera la un succes firesc, de etică protestantă, determinat, pragmatic. Dar cinstit. Aici e o ţară degeaba pentru ca totul se fură sau se plânge. Mai rău, se iroseşte. Dacă sfârşeşti prin a nu avea încredere în ce ţi-a dat DOMNUL, ce rămâne de făcut? Fireşte, fără credinţă, te-ai sinucide. Şi cred că mulţi, începând cu iarna asta, vor alege această soluţie-disoluţie. Însă ei vor fi trecuţi în rândul celor ucişi. Ucişi de o guvernare contra firii, de o „ortodoxie” de popi graşi şi farisei, care aşteaptă să vină slăbănogii muribunzi să le pupe mâna. Ucişi intelectual de pupincurism. La ce bun să gândeşti cu capul tău? De ce să te răzvrăteşti? Nu mai bine înjuri Germania, fadă, prea serioasă?

Mă strădui să nu mă uimesc, zi de zi, de corupţie şi parvenitism. Ieri era mai bine, parcă… Groaznic e că ai impresia perpetuă că mâine va fi şi mai rău. Îţi mai dă mâna să ai idealuri în viaţă? Zic aici de mâna aia românească, a săracului fraier care tot dă la „jmecheri”. Avem vreo şansă să ne trezim câtuşi de puţin? Sau trebuie de pe acum să fugim în munţi?

Sau să plecăm aiurea, prin străinătăţi, unde încă suntem apreciaţi, cu excepţia cazului în  care ŢIGANII n-au ajuns acolo primii. Slabe şanse, deja…

Aşadar rămâi aici, şomer talentat, privind la nulităţi ajunse, hoţi pe faţă ori borfete care conduc prin Parlament. Cu toţii stâlciţi la limba română (ce poate fi mai grav decât atentatul la limba ta, cea care iţi dă identitate?)

Îţi rămâne să ai o chitară. Muzica e universală. O să mă duc să cânt la metrou. Dacă mă lasă puterea-putoarea…