Adică Mama şi Tata. Sau Mami şi Tati, cum le chemam rostul care mă rostise, mă făcuse să fiu fiul lor. Nu-i apreciem destul până ce nu îi sărutăm ultima dată, înlăcrimaţi, pe fruntea răcită, înţelegând abia atunci ce înseamnă să fii orfan. (Au trecut ani, textul ăsta nu e actual, aşa că nu-mi trimiteţi condoleanţe). Iar eu, prostul de mine, din diverse motive mai mult sau mai puţin egoiste nu am făcut copii. Poate ca merge şi aşa – vine Sfârşitul Lumii iar moartea mea nu va fi firească, de bătrâneţe. Nu mă va saruta nimeni pe creştet.

Mami purta cu ea frustrări universitare. Studentă la Litere la Universitatea din Iaşi, a lăsat facultatea din motive impulsive (revoltă filială: i se părea că tatăl ei nu-i dă destui bani cât să fie în rândul lumii). Era epoca încă hairupistă, aşa că s-a angajat la un combinat petrochimic. Unde l-a cunoscut pe Tati. Love at first sight. Tata era mai puţin pretenţios cultural: a încercat matematica de trei ori şi nu a reuşit, trebuind să îşi şi susţină fratele şi surorile. Nu avea problemă cu asta. Nu ştiu încă un om mai cuminte ca el, exceptând delicioase răbufniri în lupta cu televizoarele care se stricau, cu furăciunile economiei de piaţă subterane comuniste ori cu Punctul Termic. Aici nu avea milă! În rest era sub papucul mamei. Dacă ne înbolnăveam, eu sau Bubu (Bogdan, fratele meu), tata era responsabil cu dusul la doctori şi spitale, cu blândeţe. Acum câţiva ani s-a întors roata nemiloasă a vieţii şi le-am fost tată amândorura: mama mai întâi, apoi tata, prin spitale bucureştene cu nume de deznodământ: Colţea, respectiv Fundeni.

Mama mi-a dat ceea ce sunt azi. Verbul. Mai întâi îmi citea „Poveşti nemuritoare”, apoi m-a învăţat să citesc înainte să ajung în clasa întâi (unde, la şase ani şi patru zile eram iarăşi cel mai mic…), şi a avut grijă să am acces la o bibliotecă decentă acasă:  cam 7000 de volume numărasem odată. Doar de puţine ori i-am adus fericire: când am fost primul admis la Facultatea de Filosofie, când am fost „zecist” în anul 3 şi când m-am însurat. Poate şi în alte dăţi – nu ştiu – dar relele mele făcute le obturează, cred…

Tata era mai sportiv. El însuşi fotbalist neconfirmat, dacă tot mi-a mirosit talentul, m-a dus la F.C. Argeş, la puşti. N-a ţinut decât două luni, până a aflat mama şi a ridicat papucul… Rămân cu amintirea de copil de mingi, sau cu o pasă de la antrenament, de la Dobrin ieşind de pe teren: „Ia-o, puştiule!” Mă trec şi acum fiorii.

Apoi m-a dus la clubul de şah (tata avea categoria I). După câteva luni de toleranţă, mama a erupt iar. „Imi ajunge un nebun care joacă şah cu el însuşi 5 ore pe zi!” Acum, în urma tatei, a rămas doar o minibibliotecă de cărţi prăfuite. Iar eu incă joc Gambitul Damei, dacă am albul.

În pofida vicisitudinilor comuniste, fără să fie bogaţi sau cu pile, Mami şi Tati au avut grijă să nu ne lipsească nimic, mie şi fratelui meu. Ne-au învăţat să fim oameni, să stăm drepţi, chiar dacă nu e folositor uneori.

Înainte de toate ne-au dat nume.

Felix-Gabriel Lefter

Anunțuri