Nu pot să zic că mi-a plăcut armata, adică stagiul militar, făcut la trupă (un an şi patru luni – facultatea a urmat abia după, din fericire, pentru că se eliberase de marxisme).  Tata mi-a zis că am ce învăţa din armată. Nu-i dădeam dreptate chiar atunci, când luam bătaie de la baştani (ai dreaq comunişti, calculaseră bine umorile: un ciclu de „marţieni”, cu între patru şi zece clase, respectiv alt ciclu de „septembrişti”, care erau bacalaureaţi: futaiul era reciproc de la an la an, numai că se deosebea ca inteligenţă şi umor – unii doar cafteau, alţii se amuzau…) Tot tata mi-a zis, într-o scrisoare, o vorbă cumplit de semnificativă: „Dragă Gabi, eu în armată am învăţat să apreciez două lucruri – mâncarea şi somnul”. Citind asta, am simţit că am descoperit şi eu gaura din covrig. Şi n-o spun câtuşi de puţin cu maliţiozitate. De atunci încoace simt că nu mă pot plânge. Eram copil încă (aveam 18 ani şi 6 zile când a venit arcanul), dar am trecut bărbăteşte peste vicisitudini. Ştiu acum că pot suporta multe, că omul are infinite resurse fizice sau psihice de a face faţă vieţii. Pot oricând trăi doar cu apă şi pâine, cu o haină. Am dormit în viscol, la minus 30 de grade (dacă nu dormeam, mă durea capul de frig). Când trăgeam chiulul ca santinelă la postul 2 (centrul bateriei de 100 antiaeriană), aţipeam lângă lăzile cu câte doi „purceluşi” – aşa se numeau ogivele… Şi acum mi-e dor de somnul acela furat, la fel cum mi-e dor de fasolea la cazan de vineri )

Dincolo de asta, armata înseamnă însă foarte multe. O să încep cu ceva laudăros – onorul militar, la „Prezentaţi arm!”. Primele patru luni de armată le-am facut la rachete,  la Reşiţa, unde disciplina si instruirea erau lege (am auzit acum că unitatea nu mai există, pe deal – bănuiesc că o să facă vreun pedelist un mall…) Apoi, cu mici pile, ai mei m-au adus mai aproape de casă (Piteşti), la Deveselu, lângă Caracal… şi lângă Mig-uri 21. Slăbuţă instrucţie pe-acolo. Mai mulţi proşti şi mai mult „futai” (a se citi bătaie ) Le veni într-o zi să repete cum se prezintă arma. Nu ştiau decât trei mişcări, şi alea cu nesincronizări. Trebuiau patru, într-un singur sunet: pac, pac, pac, pac (nu dau detalii, nu-şi au locul). Un detaliu îl amintesc totuşi. Locotenentul, instruit, Lentzi, maghiar, militar din liceu, privea cu îngăduinţă. Şi zice: „Leftere (adică eu) – lasă onorul mic…) Onorul mic înseamnă salutul armei, cum s-ar zice: la patul mic al AK-47 ţii mâna ca la salut, sub. Fără onorul mic, principial, nu ai prezentat arma. Nu reprezinţi Armata. Lentzi ştia foarte bine că nu poate cere cohortei de boi să înveţe asta. Iar eu am apreciat că era militar şi că a observat că eu ştiam.

În mod NE-similar, nu numai onorul mic nu mai e respectat azi. Nu mai e respectat nici un onor, nici o onoare. Oamenii care pot muri oricând pentru Ţară sunt umiliţi. Odată cu ei, noi toţi, dacă nu ne ridicam şi nu stăm drepţi.

Îmi mai aduc aminte de un footage din Afghanistan, cu o trupă de soldaţi americani prinşi într-o ambuscadă. Rămăseseră doi, unul dintre ei fiind rănit. Aviaţia i-a ajutat cât a putut. Nu se putea însă chiar totul. Poţi lichida 500 de bărboşi handicapaţi mental, dar scapă 20. Iar cei doi soldaţi nu mai aveau muniţie. Nenorociţii se apropiau. Soldaţii ştiau că vor muri. Atunci, cel încă teafăr i-a spus camaradului rănit: „Not like that! Stand up!” („Nu murim aşa, ci stând drepţi!”) Aşa au primit gloanţele, în picioare, drepţi.

Asta înseamnă onoare, soldat, mândrie , Patrie, Ţară. (Separ aici orice Armată de interesele celor care trimit oameni să moară. Sunt lucruri absolut diferite).

Eu nu sunt militar. Singurul militar din familia mea a fost bunicul din partea tatei, colonel în Armata Regală (a suferit ceva din cauza asta, dar era descurcăreţ + printre altele şi bigam – nici acum nu ştiu câţi veri am…) Demn, în uniformă. Respectat. Ascultat. Eu sunt mai blogger… Să le fie însă ruşine celor care îşi bat joc de Armată!

P.S. Mai adaug un lucru. Wermacht-ul dispreţuia SS-ul. Cred că am spus tot.

Anunțuri