Clapele par că sunt atinse doar accidental, din mângâiere firesc de iubitoare. Pianul simte asta, cu blândeţe – se simte iubit. O fi şi ceva teatru, dar ce mai contează? Tot restul e autentic. Ca la o pisică:)

Muzica e totul, forţă şi mângâiere, bărbat şi femeie. Androgin, eretic cuvânt, yin-yang, e şi mai eretic prin slabiciunea sa – nu poate cuprinde muzica, cel mai preţios dar, divin, după chipul şi asemănarea Lui. Un el, M0zart, Beethoven, Chopin, a ” lăsat” pe Domnul să  ia din coasta lui o Evă, măcar ca pianistă. Partea ei e, ca intotdeauna, că mângâie (prima lecţie de pian începe cu indicaţia că degetele  trebuie să să stea „pătrate”, la 90 de grade, nu aproape drepte, la 180 de grade, cum reuşeşte femeia asta, subliniind diferenţa. De-aia le iubim pe Eve.

Noi, rockeri-chitarişti-bloggeri, îndelung iubitori de distortion, compression şi sustain, delay, phaser, chorus, noise-gate ş.a.m.d. avem o parte bună şi una rea, întotdeauna. Încep cu aia rea. Ni se pare că artificiile ne salvează, chinezeşte. Căutăm monumente prin sunet. La paroxism, „măreţii” gen heavy metal demn, rău, copilăresc de rău. Sigur că da, balanţa raţională echilibrează, îndeosebi dacă ai pus mâna pe o chitară, la propriu. Nu e totuna – observi inevitabil – să cânţi doar în Mi minor – Sol major, ca Iron Maiden, sau în câteva game în plus (La minor, Do major, Si bemol etc. – ca Judas Priest. Eventual să apreciezi o transpoziţie, ca şi cum ar fi modulaţie (lecţia de artă a modulaţiei – recte trecerea de la o gamă la alta, de preferinţă cu alternanţă între major şi minor, asociat sau nu, este Sonata lunii, partea întâi – apoi, mai pe limba noastră tristă, primul solo al lui David Gilmour din „Comfortably Numb”, simplu până la demenţă, dar modulând de la Do major la La minor cu modestie majestuasă – orice Van Halen, Satriani, Vai, Malmsteen pălesc, stau mici). Să uiţi de melodie doar în favoarea ritmului şi forţei? Pfuai!… Altfel se naşte forţa.

Aici vine partea bună, care deosebeşte chitariştii rockeri de manelişti. Înţeleg ce se petrece când simt chitara, deopotrivă duios, tandru, mângâietor, ori tare, dur violent, puternic, dacă ai doze bune, putând alterna între ele după cum îţi răspunde EA, fidela întotdeauna, chitara. Am spus fidelă, nu supusă – ştiu că sună animist… Ea singură îţi cere să o iubeşti mai bine, implicit.

Noi, mai puţin cultivaţi muzical, dar infinit mai cultivaţi decât maneliştii, putem măcar pricepe muzica. Iar aici, în muzica de mai sus, suntem izbiţi. Plângem. Ca după o lume pierdută, care a fost cândva a noastră.

Cred că şi îngerii sunt copleşiţi, sensibiloşi şi poate un pic invidioşi pe liberul nostru arbitru sau har pe care Domnul l-a daruit ticăloaselor noastre fiinţe, în Harul Său.

P.S. Am eşuat. Nu ne-am ridicat pe umerii clasicilor. Suntem parodii de epigoni care au „privilegiul” de a urmări live Sfârşitul Lumii.

P.P.S. – că nu mă pot abţine… Mă întreb retoric dacă alde Băse au idee câtă muncă şi suflet de OM  stă în spatele acestor  OAMENI, dispreţuitori de manele prin însăşi firea lor. Sigur că nu înţeleg.  De ce mă mai întreb?…

Există sentimentul de umilinţă respectuasă? Da.

Anunțuri