Era frumos, ca o belle epoque a tinereţii noastre. Intenţionat evit catastrofele războaielor şi ma opresc la ce a fost frumos. O linişte, un Statu Quo tulburat dar neştirbit. Ieri era încă ieri, azi era azi, cu bune şi cu rele, iar „mâine” se proiecta. În secolul XXI nu mai există mâine. Cuiul de care stătea atârnată sabia lui Damokles dă să iasă din gaură, scârţâind a fatalitate.

Unde sunt vremurile alea aşezate, cu peluză în faţa casei, cu maşini neîncuiate, cu Starski and Hutch, cu Alain Delon, cu BB şi MM? Lumea aia normală, cu Beatles şi Led Zeppelin, cu evazaţi şi plete, cand avea sens să faci copii şi să ai nepoţi. Când iarna era iarna iar vara era vară. Când oamenii, cu păcatele lor, împărtăşeau trăirea vremelnică cu seninătate. Duse sunt toate.

A început cu post-modernismul. Nu mai aveam cuvinte definitorii: eram deja „post”. Apoi s-a insinuat degringolada, pas cu pas, pe cât de spectaculoasă, pe-atât de morbidă. Pare ca şi cum noi înşine chemăm sfârşitul lumii. Culmea, dăm vina pe Dumnezeu, ca rău-voiciune, confundând prevestirea cu luatul ghinionist al gurii pe dinainte, prorocirea cu mefienţa, atotcunoaşterea divină cu blestemul.

Şi rămânem singuri, pentru că aşa ni s-a năzărit, în cumplita noastră prostie.

Să ne pocăim, cât mai avem vreme.

Anunțuri