Şi încruntate. Cum vă permiteţi, băh, sărăntocilor, să vă legaţi de noi, ăştia de la putere? Păi aveţi voi averi? Aveţi vile sau măcar un „merţan”, nu zic trei?! Un costum mai de seamă? Un Rolex? N-aveţi nimic, fraierilor care sunteţi voi fraieri! La ce v-a folosit şcoala? Păi, băh!, noi avem şcoala vieţii, ştim să vă mâncăm cu fulgi cu tot! În afară de dat din gură nu ştiţi nimic. Habar n-aveţi care e caviarul de soi (pe bune, vă-nvăţ io că e naşpa – tot mai bun e ăla al nostru, din baltă, dar nu se cade să nu te prefaci rafinat – ai dreaq rafinaţi, a trebuit noi să-i învăţăm să fure k-lumea, că nici aşta nu ştiau, că n-aveau sânge-n instalaţie: erau politicoşi: prinşi cu ceva de doi lei, demisionau. Păi noi nu demisionăm nici la un catralion de lei – să mor io!) Degeaba ieşiţi în stradă şi vă văitaţi de foame. Ce să vă facem dacă aţi fost fraieri şi aţi luat de bune vrăjelile cu şcoala. La ce v-a folosit? Nu mai zic de băjmăjeala aia cu morala, cu principiile, cu mila creştinească. Păi voi credeţi că noi dăm bani la zdrenţăroşi? Voi daţi, fraierilor! Or, ăsta e semn bun pentru noi: înseamnă că aveţi de unde da! Iar noi mai avem încă loc de strâns chinga!

Aşa că MUSCA! – CĂ NOI SUNTEM LA PUTERE!

 

FGL

Pentru treizeci de mii de clienţi politici, pierdeţi noua milioane de voturi” se pare ca le-ar fi spus Traian Basescu parlamentarilor PD-L intr-o intalnirea de taină mai mult sau mai putin recenta.  Basescu spune lucrurilor pe nume, dar numai le spune, pentru că nimic nu se intamplă cu adevarat. Lucrurile nu sunt noi şi nici necunoscute, le semnala Nea Iancu in 1907 intr-un articol mai puţin citit, amintit şi cunoscut. Numele articolului “1907 din primăvară până’n toamnă”.

În 1904, când a primit o mult aşteptată şi disputată moştenire de la mătuşa sa, Ecaterina Cardini din Şcheii Braşovului (cunoscută ca Momuloaia, după porecla Momolo a soţului ei), căreia afacerile imobiliare îi aduseseră mari averi, Nea Iancu a hotarat sa stearga putina si sa se odihneasca putin de de tumultul vietii mioritice.

Renunţând la tăcerea ce şi-o impusese în exilul său voluntar de la Berlin, evenimentele din primăvara anului 1907, l-au determinat pe Caragiale să publice, în noiembrie 1907, la Bucureşti, broşura: “1907 din primăvară până’n toamnă”, un celebru eseu, referitor la cauzele şi desfăşurarea marii mişcări ţărăneşti din primavara lui 1907. Înainte de a-şi publica acest pamflet în broşură, Caragiale a trimis primul capitol ziarului vienez, Die Zeit, întâia şi cea mai însemnată parte a viitoarei broşuri, pe care l-a publicat la 3 aprilie 1907, cu semnătura: Un patriot român, arătând tot ce s-a petrecut înainte şi după izbucnirea revoltei ţărăneşti din primăvara anului 1907.

Umorul lui Caragiale este cunoscut de la mic la mare, hai să vedem ce scria fara pic de umor, ca un strigat autentic de ingrijorare si durere din diaspora berlineza, pe care si-a impus-o.

Toţi oamenii de afaceri, începînd de la arendaşul care plăteşte milioane arendă şi sfîrşind cu micul precupeţ, care învîrteşte în mizerele-i daraveri abia cîţiva lei, sînt rançonnés [ostateci] , în proporţie, de către aceşti baroni feudali mari şi mici, cari se numesc agenţii administraţiei Statului romîn. Şi oamenilor de afaceri asta trebue să le convină; în aşa stare de lucruri, numai astfel pot exploata fără nicio sfiială- poate nedreptăţi mare pe mic, poate înşela mic pe mare, – puţini reducînd în mizerie pe mulţi. Rar, din cînd în cînd, ca pentru paradă de lux, se aruncă un homme á la mer – cine [marunt] ştie ce nenorocit agent care, lipsit de cel mai elementar tact, a făcut prea brutal o flagrantă delapidare sau s’a lăsat prea stîngăceşte mituit. Încolo, sistema lucrează fără supărare pe toată linia, afară de netăgăduite rare excepţii onorabile. De aceea, cu un zîmbet plin de amărăciune, Romînul numeşte ţara lui patria bacşişului şi hatîrului. Cu aşa parlamente se fac legi peste legi – cu aşa administraţie se aplică. Justiţia ?… Judecătorii de pace şi membrii tribunalelor de primă instanţă, afară de prezidenţi, sînt amovibili, ca şi agenţii şi funcţionarii ordinari. În justiţie, poporul n’are încredere; ea are, astfel, autoritate, dar nu şi prestigiu; şi între această justiţie fără prestigiu şi poporul sceptic, se resfaţă formidabila şi excesiv numeroasa clasă a avocaţilor – cea mai prosperă în Romînia după a arendaşilor mari. Avocaţii constituiesc grosul intelectualilor; clasa lor este pepiniera cea mare a bărbaţilor de Stat. Să vedem acuma cum se fac în Statul romîn educaţia şi cultura publică, în ce scop se fac şi ce rezultate dau.

Toate şcoalele, de la cele populare pînă la Universităţi – şcoale primare, secundare, profesionale, agricole, comerciale, de popi, de moaşe, de muzică, de alte arte, facultăţi de toate ramurile culturii înalte – toate dau mai mult sau mai puţin d’emblée absolvenţilor lor drepturi la dignităţi şi funcţiuni publice. Astfel şcoala romînă, în loc de la fi un mijloc de educaţiune şi cultură a poporului şi a claselor dirigente, devine un canal de scurgere al poftelor de întîietate între cetăţenii, de eftină parvenire, de scutire de îndatoriri, de sporire de drepturi şi privilegii. Şi din ce în ce, din gradul cel mai de jos pînă la cel de sus, şcoalele sînt nişte fabrici de funcţionari, de salariaţi publici şi de avocaţi – o pletoră de semidocţi, fără caractere, fără omenie, adevăraţi cavaleri de industrie intelectuală, cărora le trebuesc numai decît onoruri cît de multe fără nuciun merit şi cîştig cît de mare fără multă osteneală.

Asta, în ţara romînească, se numeşte cu tot seriosul sistemă democratică… Şi oligarchia asta, semicultă sau, în cel mai bun caz fals-cultă, pe cît de incapabilă de producţie utilă or de gîndire, pe atît de lacomă la cîştiguri şi onoruri, îşi arogă puterea întreagă a Statului: cu o crudă şi revoltătoare neobrăzare, ea tăgăduieşte ţăranilor (imensei mase, supusă şi cuminte producătoare a avuţiei naţionale), sub pretextul ignoranţei şi lipsei lor de maturitate politică, orce drept de amestec, fie măcar pur consultativ, la cîrmuirea intereselor lor, la dirijarea destinelor lor. Împărţită în două bande, ce se numesc cu pretenţie istorice”- liberal şi conservator, – bande mai nesocotite decît nişte seminţii barbare în trecere, fără respect de lege, fără milă de omenire, fără frică de Dumnezeu , – această oligarchie legiferează, administrează, calcă astăzi legile pe care le-a făcut eri, preface mîine legile făcute azi, ca poimîine să le calce şi pe acelea, fără spirit de continuitate şi fără altă sistemă decît numai împăcarea momentană a exclusivelor ei interese, pentru perpetuarea sacrei organizaţiuni numite aci democratice.”

Termina Caragiale primul capitol al formidabilei analize care a invins secolul si inca putin:

Cele două facţiuni se pot perinda la putere an de an, spre a decreta pe ‘ntrecute fel-de-fel de paliative; răul va rămînea; va coace, cu cît mai năbuşit cu atît mai profund, şi va isbucni periodic şi din ce în ce mai grozav,pînă la o statornicire adevărat sănătoasă sau la un desăvîrşit desastru – fiindcă despotismul bizantin al oligarchiei de strînsură nu mai poate fi de suferit.

Dar pentru o lovitură de Stat, pentru o sarcină aşa de eroică, ar trebui un bărbat întreg, care mîine să înfrunte de sus funesta sistemă actuală cu aceeiaşi nebiruită energie cu care o înfruntă astăzi de jos masele plugarilor. Şi este unul care ar putea-o face… El ar avea tot prestigiul cerut în aşa înalte împrejurări – Regele.

Da, El ar putea… dar ar trebui să şi vrea…

Nu am spus-o eu, a spus-o Caragiale! Citiţi tot articolul, merită timpul vostru!

(PRELUARE http://theophylepoliteia.wordpress.com)

 

Anunțuri