Un om dintre oameni a cerut să fie eutanasiat. 62 de ani, 35 de muncă, acte în regulă, cere o pensie. I se spune să revină cu cererea peste trei ani, când va fi făcut 65. Locul în care lucra, firma, intreprinderea sau compania sau SRL-ul a falimentat. El, peste noapte, nu are nici un venit, după 35 de ani de muncă. Tot peste noapte, arc în timp, înţelege că are 62 de ani, nu 26. Cine ar angaja, şi pe ce post, pe cineva de 62 de ani, când nici tinerii de 26 nu au a-şi găsi de lucru?
În amărăciunea inimii lui, disperat de amară, Domnul Apati (îmi cer scuze pentru reflexul platicianisto-confucianist referitor la adecvarea numelor cu personalitatea şi destinul fiecăruia, căci nimic nu e întâmplător) a hotărât ferm, creştineşte, că nu se poate sinucide. A apelat la Stat să-l ucidă temeinic, dacă tot s-a pornit înspre genocid. Dar, cu politeţe apatică, n-a rostit „crimă”, „omor” etc. A preferat „eutanasiere” – acea eutanasiere de care au parte maidanezii norocoşi, ne-ucişi cu târnăcopul în cap de hingheri, pe vremea când era Băse primar (se vede că Băse s-a reformat sau nu: de la câini la oameni ori invers – nici nu mai contează…)
Te iert, Băsescu, cât să încing cărbuni aprinşi pe chelia ta. Iartă-l Doamne, că nu ştie ce face: atât e de …

FGL



P.S. Întrucât e vorba de România, această premieră mondială nu a devenit încă ştire. Nu miră pe nimeni.

Anunțuri