Versiunea italiană originală a acestui text a apărut pe 7 martie 2011 în cotidianul italian on-line Lettera43.it. Traducerea îi aparţine autorului.
Autor: Costică Brădăţan, Observator cultural, Nr. 569 din 01.04.2011

Într-o anumită măsură, plagiatul e mai curînd o artă a admiraţiei decît un viciu. Sau, dacă e totuşi un viciu, e unul dintre acele vicii pardonabile, benigne, un pic chiar „virtuoase“, ca să zic aşa. Mai presus de orice, plagiatorul e un om îndrăgostit de frumuseţea cuvintelor (de cuvintele altora, vreau să spun), „izbit“ de această frumuseţe într-un mod irezistibil. Mai mult decît atît, s-ar putea chiar spune că el nu e un răufăcător, ci mai curînd o victimă. Dacă e vinovăţie în toată povestea asta, vinovat e textul plagiat însuşi. Întocmai se întîmplă în unele sisteme juridice musulmane, unde, în cazurile de viol, femeia e aproape întotdeauna cea care ajunge să fie condamnată. Pentru instigare la viol, desigur.

Lăsînd gluma la o parte, vă puteţi întreba: dacă plagiatul este o artă a admiraţiei, atunci ce anume e în neregulă cu el? De ce-l condamnăm pe plagiator? Dintr-un motiv foarte simplu: plagiatul e un lucru urît din cauză că e un act de iubire însoţit întotdeauna de unul de trădare. La limită, plagiatorul ar trebui să rămînă doar un copist. Meseria lui nu e să scrie, ci să transcrie. Cînd textul original e schimbat, tradus sau „îmbunătăţit“, atunci plagiatorul devine un simplu hoţ de cuvinte.
Ca să nu rămîn într-un plan abstract, am să dau un exemplu: după cum se va vedea în cele ce urmează, unele pasaje din lucrarea Orme del sacro. Il cristianesimo e la desacralizzazione del sacro de Umberto Galimberti (Feltrinelli, 2000) sînt luate, lacom, „cu împrumut“, ca să zic aşa, din Şase maladii ale spiritului contemporan, carte scrisă în anii ’70 de un filozof român mai puţin cunoscut, Constantin Noica (am păstrat aici sensul textului original, adresat, evident, publicului italian căruia numele lui Noica nu-i spune mare lucru – n.t.), tradusă în italiană de Marco Cugno şi publicată de editura Il Mulino în 1993. Lucru foarte important, nicăieri în cartea lui Galimberti nu se menţionează numele lui Noica sau al cărţii lui.
Mai întîi de toate, Galimberti e în stare de o admiraţie incredibilă. E un cititor atît de îndrăgostit încît pasaje ample din cartea lui Noica ajung să fie pur şi simplu „transferate“ în propriul volum. Unele porţiuni sînt de-a dreptul delicioase. De exemplu (voi folosi bold oriunde textul e identic):
Noica: „Anche il cielo è malato. Gli antichi credevano nell’incorruttibilità degli astri e delle sfere celesti (così come credevano nell’incorruttibilità divina). Ma il cannocchiale di Galileo venne a dimostrare le imperfezioni della luna che il suo contemporaneo Cremonini non voleva vedere; e oggi pare che si sia giunti a identificare delle malattie galattiche. Nel cosmo è nascosto un tarlo“ (p. 50).
Galimberti: „Anche il cielo è malato. Gli antichi credevano nell’incorruttibilità delle sfere celesti, così come credevano nell’incorruttibilità divina. Ma il cannocchiale di Galileo venne a mostrare le imperfezioni della luna che i suoi contemporanei non volevano vedere. Oggi si è giunti a identificare le malattie galattiche. Nel cosmo è nascosto un tarlo“ (p. 48).

Şi încă:

Noica: „Anche la luce è malata. Goethe credeva ancora nella sua perfezione, protestando contro Newton, che la considerava una mescolanza di sette colori, e dunque impura. …[la luce] venne anche misurata… la luce è anche fessurata internamente, essendo insieme corpuscolo e onda.Quante malattie in un semplice raggio di luce!“ (p. 50).
Galimberti: „Anche la luce è malata. Goethe credeva ancora nella sua perfezione, e perciòprotestava con Newton che la considerava una mescolanza di sette colori e quindi impura. Poi la luce venne misurata… è fessurata internamente, essendo insieme corpuscolo e onda. Troppemalattie in un semplice raggio di luce“ (p. 48).
Într-adevăr, o desăvîrşită artă a admiraţiei! N-am mai văzut vreodată un cititor atît de îndrăgostit! Nu există practic diferenţe între cei doi autori. Comparaţia poate continua:
Noica: „[la] Vita… è malata, con le approssimazioni e le sue incertezze… Non è apparsa tale ai biologi contemporanei, per i quali è il risultato di un caso trasformato in necessità, una specie ditumefazione incidentale della materia…?“ (p. 50).
Galimberti : „Anche la vita è malata con le approssimazioni e le incertezze segnalate dallabiologia contemporanea, per la quale la vita è una semplicetumefazione della materia, un caso trasformato in necessità“ (p. 48).

Şi încă aici:

Noica: „è malato il Logos, che si manifesta spezzato in lingue naturali… quando dovrebbe portare in sé, come dice il suo nome, l’unità della ragione.“ (p. 50-51)
Galimberti: „Malato è anche illogos spezzato in lingue regionali quando dovrebbe portare con sé, come dice il suo nome, l’unità della ragione.“ (p. 48)
Sau aici:
Noica: „…anche il Tempo, il tempo assoluto, omogeneo e uniforme… si è rivelato meno maestoso, dal momento in cui è diventato un semplice tempo locale, o untempo solidale con lo spazio, mentre lo spazio stesso si trasformava,a sua volta, da ordine universale di coesistenza delle cose… in una sorta di realtà regionale…“ (p. 50).
Galimberti: „Anche il tempo è malato. Il tempo assoluto, omogeneo, uniforme s’è rivelato meno maestoso dal momento che è divenuto semplice tempo locale, tempo solidale con lo spazio, che a sua volta si è ridotto a semplice coesistenza delle cose, talvolta a realtà regionale…“ (p. 48).

Şi totuşi, dînd peste pasaje precum cele ce urmează, începi să fii uşor dezamăgit de arta lui Galimberti. În anumite momente, admiraţia maestrului pare oarecum şovăielnică şi incertă; sînt momentele cînd el începe să schimbe textul original şi astfel totul stă să se compromită. De exemplu:

Noica: „Gli dei si sono rivelatimalati. Dopo aver creato un mondo inferiore alle aspettative, alcuni di loro si sono ritirati diventando dii otiosi…, altri, invece, si sono mescolati troppo nelle faccende umane… Gli dei sono malati“ (pp. 49-50).
Galimberti: „…le stelle si sono ammalate. Dopo aver vegliato su un mondo inferiore alle aspettative, alcune di loro si sono ritirate diventando stelle oziose, altre invece si sono mescolate troppo alle vicende umane… Le stelle sisono ammalate“ (p. 48).

„Zeii“ lui Noica devin „stele“ în textul lui Galimberti. Nu e mare lucru, ce-i drept, dar e destul ca să-ţi indice un iminent act de trădare. Un plagiator decent (singurul plagiator pardonabil) trebuie să rămînă pururea un copist, fără contribuţii personale, fără ambiţii, fără nimic.
Şi, în sfîrşit, iată trădarea: punctul în care cel ce s-a îndrăgostit de cuvintele altora devine hoţul lor. Din toată admiraţia n-a mai rămas nimic altceva decît urmele unui viol:
Noica: „Ma se tutte le grandi entità sono malate… e se la cultura viene a mostrare le loro malattie come costituzionali, come non parlare di malattie dell’essere?“ (p. 51).

Galimberti: „Ma se tutte le grandi entità sono malate e se la cultura viene a mostrare le loro malattie come costituzionali, con che occhi possiamo guardare ancora il cielo?“ (p. 48-49).

Fără îndoială, nu e nimic original în această acuzaţie de plagiat; în cursul ultimilor ani, Galimberti a fost acuzat că a plagiat, între alţii, din Giulia Sissa, Alida Cresti, Salvatore Natoli. De fiecare dată cînd e prins, se scuză, se justifică (e doar „o eroare de redactare“, a uitat „să pună ghilimelele“ etc. etc.), iar avocaţii lui au tot mai mult de lucru. Dar apoi totul se uită şi se ia de la capăt. De ce? Cine ar putea-o spune? Cu toate acestea, plagiatul de faţă, din Noica, e un fel de pistola fumante. Galimberti a recenzat cartea lui Noica în La Repubblica (2 august 2001), recenzie apoi republicată în cartea sa – I vizi capitali e i nuovi vizi (Feltrinelli, 2003). Evident, în acest caz, scuza cea mai convenabilă – anume că ar fi uitat, din nou, „să pună ghilimelele“ şi să menţioneze numele lui Noica sau al cărţii lui, atunci cînd a încorporat recenzia înOrme del sacro – nu ţine cîtuşi de puţin: Orme del sacro a fost publicată cu un an înaintea recenziei. Mai întîi plagiem, apoi recenzăm.
Cît priveşte apărarea prietenească a lui Gianni Vattimo (filosofare è copiare) aceasta e spirituală, însă, din păcate, nimic mai mult. Dacă Vattimo ar avea dreptate, atunci Compania Xerox ar fi cel mai mare filozof.
În sfîrşit, e ceva extrem de ironic în toată această afacere de plagiat. Cum se ştie, în anumite segmente ale populaţiei italiene e răspîndit stereotipul potrivit căruia românii sînt toţi nişte hoţi. Aproape toţi, s-ar putea spune acum. Unii sînt victime. Victimele hoţilor de cuvinte.

În imagine: coperta carţii Orme de sacro de Umberto Galimberti, în care se găsesc pasaje plagiate după Sei malattie dello spirito contemporaneo/ Şase maladii ale spiritului contemporan de Constantin Noica (volumul lui Noica a apărut în traducere italiană în 1993)

Anunțuri