Stau şi mă întreb ce gândeşte Bilderbergu la micul dejun… Am bănuiala că e jenat de faptul că încă nu şi-a pus cravata sau papillon-ul. Ce contează? Burtica cere. Iar Bildenbergu se simte om normal, care mănâncă şi el ca toţi oamenii.
Clipa trece instant, la primul ţâr de mobil. Ah! Planeta. Viermii! (umanitatea) Ce mă mai fac eu cu ăştia? că mă omoara cu zile – zice tuşind după o îndopătură „finescu”, că doar n-o mânca tocmai el căcaturile cu care extermină lumea! Ai dreaq oameni! Ia mai bagă de un cutremur, o foamete sau un război – vezi tu unde-l inventezi, în pizda mă-tii, că de-aia te plătesc, te-am mirosit capabil, ca mine, încovoiat!
Îşi reveni cu sucul de portocale. Din Spania. Se dedulci apoi la o măslină din Grecia. Un măr din România. Ai naibii ţăranii ăştia, se pricep să producă, lenesii… Dar gândul ăsta dispăru repede la vederea homarului. Carne vrem! – strigară dinţii lui. Bagă şi o fleică! – aruncă Bildenbergu o flegmă înspre portorican. Şi un piept de pui, cu chimen.

Se frecă pe burta încăpătoare. Ce noroc, ce înţelept sunt că m-am oprit la timp! Dacă mai băgam şi stafidele alea cred că dădeam tot afară. Ţăranii dreaq! Mă omoară cu zile!

Oare câte zile oi mai avea? – începu el să socotească, semn că era viu, priceput, în acţiune. Deveni filosof apoi, din motive digestive, de siestă. Bă… Le-am tot spus viermilor ăştia de oameni că banu nu contează decât contabil. Important e să ai perspectivă, să schimbi lumea, să fii Dumnezeu. Să ai Puterea!
Această ultimă cugetare o păstră ca ecou secret, în minte, în neuronul obosit.

Să mă duc la fitness? – îi trecu prin cap, înainte să moară ca toţi oamenii.

Iar noi încă trăim şi vom trăi.

Nu era lumea ta, boule de Bildenberg. Nu este. Nu va fi.

E lumea Domnului, care ne îngăduie nebuniile noastre mici. Tu, necititorule, netrăitorule, n-o vezi.

P.S.