Fratele meu, Bubu, are un regret major. E ceva ce te urmăreşte o viaţă. Pinky, pekinezul nostru dulce, crescut la Piteşti, deşi născut la Giurgiu dintr-o mamă pe care o chema la fel, venise să-i stea la picioare, în pat. Nu se ştie de ce, probabil trezit din somn, Bubu l-a alungat. În aceeaşi zi, Pinky, ieşit din casă (era totuşi un căţel deştept care îşi făcea singur plimbările şi ştia să urce înapoi fix la etajul 2) a fost călcat de o maşină. Fratele meu se simte şi acum vinovat. Şi eu plâng, puţin absurd, că asta e viaţa.

Au trecut 9 ani de-atunci…

Asta mă face să mă întreb pseudo-filosofic de ce iubesc mai mult animalele decât oamenii. Motanii mei îşi marchează teritoriul şi îmi fac viaţa imposibilă… Dar îi iubesc. Şi nu i-aş da afară. Am citit că o pisică abandonată de un om se spală (reacţia firească la stres) până moare de foame. Un câine părăsit va rătăci murdar pe străzi, căutând un suflet iubitor întru adopţie. Un cal cade bătut, de inaniţie, fără să dea din copite. Un leu de la Zoo recunoaşte şi ia în braţe, printre gratii, femeia care l-a crescut cât a putut.

Noi ar trebui să fim la Zoo! Să vină leii şi să se uite la noi. Să zică, citând din Malraux: „Uite, Dumnezeu a creat pisicile pentru ca ei să ne poată mângâia, iar nenorociţii naibii au stricat lumea, că altceva mai bun n-au găsit a face!”
Cu câteva excepţii. Mai toate sunt legate de muzică şi de Carte.

Anunțuri