C A D O U D E P A Ş T E

Ion Ghica : « Reflecţii politice » sau Despre tranziţia lui Cuza şi tranziţia noastră

Ion Ghica, minte luminată şi condei strălucit, înţelegea deja în 1863 că România nu mergea « în direcţia bună », deşi, privind el cu obiectivitate situaţia de după Unire, ar fi avut toate şansele s-o facă. Într-un articol – unul dintre ultimele pe care avea să le semneze în Independinţa română, la 8 iunie 1863, pentru ca apoi să-şi transforme ostilitatea în « lucrare » decisivă împotriva domnitorului periculos pentru soarta ţării –, fostul revoluţionar rezumă cîteva decenii de chin încununate de victoria de la 1859 şi descrie marasmul din care, patru ani mai tîrziu, naţiunea trebuia să se ridice cu orice preţ.
Sigur că istoria se repetă, din nenorocire pentru noi. « Reflecţii politice » pare scris ieri. Din fericire însă, conţine şi încrederea pe care o împărtăşim încă destui în ceea ce el numeşte « conştiinţa dreptului şi a datoriei ». O nouă ridicare în picioare e iarăşi necesară, dar şi posibilă.

Reflecţii politice

Cînd generaţia noastră a ridicat capul de pe carte şi şi-a aruncat ochii asupra lumii în care intra nu a găsit nici unul din principiile cu care se nutrise spiritul şi sufletul nostru în autorii şi în atmosfera în care trăisem pînă atunci, nici unul din sentimentele cu care se împodobeşte istoria timpilor de mărire şi de glorie ai naţiunilor.
Am văzut poporul român căzut din treapta ce i se cuvenea, umilit, speriat ; părea că nu mai avea măcar conştiinţa drepturilor pierdute ; toate legăturile sociale slăbite, desfăcute şi conducătorii lui îngenuncheaţi unei puteri din afară, singura în care credea ! Puterea ţarului ţinea loc de drept, de datorie şi de speranţă.
Îndrăznea cineva să vorbească de glorie, de ambiţie, i se răspundea : « Fă-te ciocoi » ; de speranţă, de amor de patrie, de putere, de viaţă naţională : « Fă-te ciocoi şi faceţi-vă ciocoi » ni se striga din toate părţile.
Am desfăşurat în memoria noastră paginile istoriei străbunilor pline de semeţie şi de curaj, de abnegaţie, de devotament şi de sacrificiu ; ne-am ţinut în picioare pe cenuşa în care ni se striga să ne tîrîm, ne-am luat inima în dinţi şi am început o luptă crîncenă şi deznădăjduită în contra ignoranţei, a prejudecăţilor, a abuzurilor şi a corupţiei care întuneca şi amăra zilele noastre, oprind orice lumină, orice viaţă de-a străbate şi a deştepta pe români din lunga lor letargie. Cădeam în luptă unul după altul, în mormînt, în temniţe sau în elixiruri şi eram urmaţi neîntrerupt de alţii şi mai tari, şi mai învăţaţi prin pildele de devotament şi de speranţă ale celor căzuţi.
Edificiul putred ridicat de corupţie şi de nenorocirile a două secole de decadenţă se clătină din temelie, şi victoria fu a inteligenţei, a luminii. În puţini ani românii înscriseră frumoase pagini în istoria lor ; drepturi mari se cîştigară. Prin unire devenirăm un stat ; prin Constituţie intrarăm în marea şi puternica familie occidentală. Dar cît de mult mai rămîne de făcut !
Lucrarea urgentă, lucrarea care astăzi are precădere este organizarea şi consolidarea statului român, fără care se periclitează tot ce avem.
De patru ani ne muncim a da ţării o organizare potrivită cu era nouă în care am intrat, cu ideile secolului în care trăim şi cu aşteptările Europei care ne-a deschis braţele ei ; de patru ani o putere ascunsă, exploatînd cu dibăcie inexperienţa, neîncrederea între oameni, geloziile şi urile semănate de vicisitudinile prin care am trecut, a izbutit pînă acum a zădărnici ostenelile noastre ; şi pe cînd celelalte popoare îşi perfecţionează instituţiile şi organizează în toată ziua servicii noi, sporind bogăţiile şi puterea lor naţională, guvernul nostru ne smacină învîrtindu-ne într-un cerc vicios şi face naţiunea să piardă un timp preţios în chestiuni a căror soluţie este dată de mult de cei ce ne-au precedat pe calea constituţională, lupte şi dezbateri care, departe de a-l întări şi a-l face respectat, îl face a-şi pierde încrederea, îl slăbesc şi îl dărîmă în ochii naţiunii şi ai Europei civilizate.
Astăzi, trei elemente compun viaţa noastră politică ; înapoi, un trecut dărîmat pentru totdeauna se învîrteşte pe ruinele lui, cu toate viciile cu care îl înzestraseră timpii de sclavie şi de ruşine care ne-au apăsat ; înaintea noastră aurora viitorului cu un orizont întins şi frumos ; şi între aceste două lumi diferite ceva care se bate ca talazurile unei mări după vijelie, un ce care desparte trecutul de viitor şi pe care plutim şi ne luptăm ; ceva care nu este nici unul, nici altul şi care seamănă şi cu unul, şi cu altul deodată.
Trecutul nu-l mai voim şi cerem cu nerăbdare ca viitorul să ia formă şi viaţă. Ceea ce a fost nu mai este şi nu mai poate fi ; ceea ce este să fie nu este încă. Secretul durerilor şi suferinţelor noastre este starea de tranziţie în care zăcem.
Acea putere ascunsă care ne încolăceşte ca un şarpe de atîţia ani şi opreşte mişcarea noastră naţională ştie că nimic nu osteneşte un popor mai mult decît o lungă stare de tranziţie, căci ea ţine de trecut prin nemulţumirea ce a produs el şi este în nerăbdare pentru viitor ; ea ştie că tranziţia, dacă ţine mult, duce o naţiune la descurajare sau la violenţă.
La noi, tranziţia era lesne, nici o împotrivire din acelea peste care nu se poate trece fără zguduire, nici o împotrivire din acelea peste care alte popoare n-au putut trece decît prin mari jertfe. De ce a ţinut la noi atîta şi pare c-ar voi să se perpetueze ? Oamenii la putere sau pe lîngă putere, neînţelegînd mecanismul constituţional, neştiind cum să organizeze, în loc să vadă în dezbaterile parlamentare şi în libertatea presei o garanţie pentru putere în contra erorilor şi o pavăză pentru drepturile şi pentru viitorul ţării, şi-au închipuit că ele sînt numai o piedică autorităţii, şi în oarba şi monomana lor preocupare au crezut că nu este alt nimic mai bun de făcut decît a se întoarce la guvernul absolut, la guvernul personal, guvern pe care românii l-au condamnat ; şi în temerile şi obiceiurile cu care s-au constituit, hrănit ei aşteaptă de la străini suprimarea sau cel puţin modificarea Constituţiei, rîvnind la izbînzile guvernelor pe care românii le-au lepădat tocmai pentru victoriile ce ele au repurtat la 1837, 1845 şi 1849.
Orbiţi de setea de putere, le este cu greu a studia istoria acelora care au încercat a reveni asupra drepturilor dobîndite de naţiune ; în ameţeala lor nu retrec în memoria lor măcar evenimentele petrecute aici la noi în cei din urmă douăzeci de ani ; ar vedea că o naţiune care a gustat o dată din viaţa constituţională nu se mai lasă să fie la discreţia linguşitorilor, a intriganţilor şi a curtezanelor ; ar vedea că un guvern, cînd şi-a pierdut puterea morală, căderea lui a fost numai o chestiune de timp ; ar vedea că un guvern fără acea putere rămîne la discreţia întîmplărilor celor mai neînsemnate şi mai neprevăzute dinăuntru sau din afară. Nenorociţi acei ce cred că românii au pierdut conştiinţa dreptului şi a datoriei.
(din Ion Ghica – Opere, vol. III, ed. îngrijită de Ion Roman, Editura Minerva, Bucureşti, 1973 ; cîteva elemente de punctuaţie şi forme verbale au fost aduse la normele actuale ale limbii române)

Text preluat de pe blogul Editurii Compania

Anunțuri