Românii beau orice. Nu există tip de băutură pe care n-o vom fi încercat-o. Cele „ale noastre” mai întâi (vin alb, vin roşu, vin negru „puterea ursului”, vin minerii…, tămâioase, seci, demiseci, demidulci, dulci de lăcrima Ovidiu, peline etc. Ţuicile cu privire de Dobrin şi pălincile sau horincile cu iz ardelenesc, din alea pe care dacă le scuipi îţi ia foc casa…, başca vişinatele şi afinatele: „Finule –zise Naşul cu ţuica-n gât, respirând domol – ia măcar o de-asta, că e uşoară – eu o dau doar la muieri…”) Dar nu ne sfiim nici să bem mai multă bere decât nemţii. E mai greu la whiskey: Irlanda şi Scoţia ne umilesc, chiar şi America, dar ne străduim, că avem experienţă. La o adică îi băgăm sub masă, că nu e răchie de ploşniţă mai tare ca produsul neaoş de prună de la Satu Mare sau Oradea. Merge şi un coniac, oho! Dar merg şi altele mai amărăştene: mâna a doua la vin, botezată, posletul ţuicii, ingrediente de casă pe bază de alcool etilic amestecat cu orice. La limită, în armata anilor optzeci, la bateria de tunuri unde eram si eu puber inocent, se bea ulei de tun (un soi de antigel) sau pastă de dinţi amestecată în apă.

„Alcoolul este viaţă, iar viaţa e alcool” – au sintetizat trupa Paraziţii filosofia poporului român. Şi nu numai a poporului român…

Anunțuri