Fireşte, e fiul lui Agamemnon… Asta doar dacă e să glumim cu potrivirea numelor – în care, dealtfel, eu cred. Nu cred însă în necredincioşii care sfârşesc prin a crede în orice. Orice, numai iudeo-creştinism să nu fie. În rest, un amestec de toate religiile „sapienţiale” (incluzând aici creştinismul reinterpretat prin Iuda – că de ce e mai canonic Luca, sau Matei, sau Marcu, sau Ioan- trebuie să existe ceva ascuns acolo…) Pe limbaj neaos, ce puii mei să cred în Duhul Sfânt care a hotărât la Niceea?…
Tema iubirii universale, fără frică de mânia Dumnezeului Cel Viu; tema secretelor, cu precădere orientale; tema „evoluţiei spirituale”, prin efort gimnastic.
Nu-mi e antipatic Oreste. Are carisma lui şi e cât de cât citit. Are însă probleme cu lecturile, cu ordinea lor. A început, bănuiesc, cu tâmpenii gen Cayce (dacă nu mai jos, cu Ion Ţugui – care era un incult patentat), iar abia apoi a trecut la clasici, cu ochelarii de cal deja puşi.
Rezultă o debandandă de idei şi speculaţii, fascinante pentru proşti, bune de OTV, obositoare pentru o minte cultivată care se enervează grabnic în a asculta caleidoscopic toate clivajele respective.
Imi pare rău, Oreste. Frecventează mai curând câteva cărţi serioase. Fără prejudecăţi.

P.S. Din motive similare îi iert lui Mircea Badea derapajele (orgoliul – îl am şi eu – repetitivităţile, fixismele, karatele şi boxismele). Important e că din 5 emisiuni pe săptămână 3 sunt savuroase. Omul îşi merită locul, iar eu sunt „dependent”. De Oreste nu sunt. Schimb canalul. Ghinion, am nevastă cu veleităţi ezoterice…

Anunțuri