Revenirea lui Mussolini și Goebbels ?

Traian Băsescu se ia după propagandiști primitivi și susține că cine nu este cu partidul sau ar fi „stânga” din România. Trecem peste faptul că a fi de stânga (adică de partea justiției sociale

prin solidaritatea oamenilor) nu este ceva de ocară, cum cred destui inculți (în definitiv Einstein (nu Albert…), Roosevelt, Churchill, Brandt, Schmidt, Mitterrand, Kreisky și mulți alții sunt de fapt la stânga, orice criteriu am folosi). Nu insistăm, deci, asupra acestui fapt. Ne întrebam: ce reprezintă efectiv Traian Basescu și trupeții lui, care se bat cu pumnul în piept și se înghesuie pe „dreapta”? Raspunsul îl dăm prin câteva reci aduceri aminte și întrebări. Să privim, așadar, realitatea în față.

„Rezultatul alegerilor nu cerea cu adevărat dictatura partidului național-socialist, ci coresponsabilitatea sa” – ne spune, relativ la alegerile din Germania anului 1932, Ernst Nolte

(„Die faschistische Bewegungen”, Deutscher Taschenbuch Verlag, München, p. 396).

Nu cumva alegerile parlamentare din 2009 și alegerile prezidențiale din 2010, prin rezultatul lor formal, îndemnau la moderație, oricum la altceva decât la autoritarismul de prost gust din România de astazi? Se știe ce prăbușire a urmat în Germania. Nu ar trebui să luăm aminte, aici la Carpați?

„Așa cum Mussolini a admis, el a fost un om fără program, care se bazează pe credința, voința de putere și intuiție, mai curând decât pe intelect” (Ivone Kirkpatrick, „Mussolini. A Study in

Power”, Hawthorn Books, New York, 1964, p. 160). Vedem oare la șefii de astăzi ai țarii vreun program? „Ieri a fost ieri; astazi este o alta zi” – spunea Mussolini etalându-și mândru

inconsecvența. Suntem, oare, departe?

În 1923-31 (vezi Karl Polanyi, „Le Grand Transformation”, Gallimard, Paris, 1982), Mussolini si alți lideri au redus salariile (în Italia cu 10%) și serviciile sociale, au slăbit sindicatele. Toate acestea plecând de la interpretarea „simplificată” a situației dificile: „responsabilitatea acesteia era atribuita salariilor prea ridicate și bugetelor dezechilibrate” (p. 312). Avem astazi, de la Cotroceni și guvern, altă abordare ?

Unul dintre „secretele” regimurilor lui Mussolini și ale imitatorilor lui a fost tehnica „dosarelor”. Și

celor din afara cercului de acoliți, și celor dinauntru li se pregateau sistematic „dosare”, care se scoteau la vedere, la momentul oportun și se manipulau de către vârfurile puterii. Se stimula, de

altfel, circulația de informații neverificate pentru a ține în sah persoanele. „Informația este preluata de sus de catre o birocrație, veche și nouă, și, în orice situație, pusă în mișcare pentru obiectivele regimului…” (Salvatore Lupo, „Le fascisme italien. La politique dans une régime totalitaire”, Flammarion, Paris, 2003, p. 360). Înainte de orice, însa, Mussolini se fixa pe

personalitați reprezentative, pe care le ataca fără contenire (Turati era „detestabil”, Giolitti, „nedemn de încredere,” dintre oponenții de prim-plan), într-un amestec confuz de motive

personale și polemica ideologică (p. 43). Este altceva

dosariada de la Bucuresti, se procedează

altfel?

Primele acțiuni majore ale lui Mussolini au fost reforma școlii și legea electorala, într-un efort de pretinsă reformă a statului. În privința educației, una dintre preocupari era desființarea de

unitați scolare, pentru a unifica politica educației. În ceea ce priveste parlamentul, preocuparea lui Mussolini erau lichidarea uneia dintre camerele parlamentului și schimbarea compozițieiacestuia, printr-un alt sistem de vot. Guvernul însuși dadea legi, parlamentul devenind un fel de

„camera de înregistrare” (Piere Milza, Serge Berstein, „Le fascisme italien 1919-1945″, Seuil, Paris, 1980, p. 141). La ce distanță ne aflam de astfel de masuri funeste?

Atunci când a venit la putere, Hitler a numit ministru al educației un fost director de scoală, care s-a pus imediat pe „lichidarea scolii ca instituție de acrobație intelectuala” (William L. Shirer, „The Rise and Fall of the third Reich. A History of Nazi Germany”, Fawcett Crest, New York, 1992 p. 343), iar la universitatea dinBerlin a adus ca rector un veterinar dispus să treacă repede la „verificarea” profesorilor (p. 347). Mussolini a recurs imediat la pensionarea forțata a

profesorilor infideli (Max Gallo, „Italia lui Mussolini”, Editura Politica, Bucuresti, 1969, p. 286). Ne putem gândi astazi, vazând ce se petrece în învățământul din România, la astfel de lucruri? „Religia este insesizabilă, ca și ceața” – îi spunea emfatic, în 1935, Mussolini lui Hans Frank,viitorul calau al Poloniei, ca și cum realitate are doar ceea ce are atributul forței. Să privim în legea educației, pe care Traian Basescu o dă ca mare realizare. În articolele ei privind religia (de

pilda, articolul 3n, în care religia este încadrată în „ideologii, dogme religioase și doctrine politice”, sau articolul 124 sau articolul 132) se resimt ecourile acelei viziuni vulgare despre

religie a celebrului duce. Nu ar trebui să ne gândim la ceea ce se întâmpla în cultura carpatică ?

Să aruncam o privire în legile promovate de Mussolini, odata devenit șef al administrației. Este o  legislație alcatuită mai ales din negații și interdicții (cum ne arata Max Gallo, op. cit.) „Negațiile sunt susținute de putere, iar afirmațiile aparțin unei retorici care se reduce la câteva idei cu totul tradiționale…)” (p. 284). Să privim în mormanele de prostii care sunt legile asumate de Guvernul României în toamna lui 2010 – legi dominate de interdicții și promisiuni vagi. Nu ar trebui să cadem pe gânduri?

Iar dacă de la Cotroceni pâna în josul administrației țării revin devizele anilor treizeci, precum și, adesea, gesturile lui Goebbels, cunoscutul propagandist hitlerist – „De ce le e frică nu scapă!” sau „Reglementările se execută, nu se discută !” sau „Vrem sânge proaspăt!” sau „Vom evalua oamenii după cum aplică programul guvernamental!”  sau „Numai oamenii partidului sunt buni să administreze!” sau „Dacă nu schimbăm ministrul de interne nu câstigam alegerile!” sau toate la un loc -, nu ar fi cazul să ne întrebam ce se întâmpla în România de astazi. Este evident că ceea ce scria „The Economist” cu puțin timp în urmă abia deschide fereastra spre a sesiza ceea ce este înauntrul casei: „Investitorilor le place, însă, certitudinea, nu procesul tulbure și spasmodic

de luare a deciziilor, care întruchipează politica româneasca”. În definitiv, nu cumva piedicile pe care și le pune România de astazi vin din proximitatea cu regimuri incapabile să asigure

dezvoltarea echilibrată, care produc saracie și care se cățăra pe trupul țării și se baricadează în spatele puterii, pe care au acaparat-o în anumite circumstanțe, până la urmă, discutabile ?

Anunțuri