(preluat de la Moshe & Mordechai)

De-a lungul timpului am încercat să duc tot felul de campanii cu ajutorul acestui blog. Unele mi-au ieşit, mai mult sau mai puţin, altele ba. Nu de puţine ori entuziasmul m-a părăsit prematur şi am lăsat în paragină idei pe care iniţial le îmbrăţişasem cu prea plin de entuziasm.

Astăzi aş vrea să lansez o nouă campanie. Însă de această dată chiar vreau ca această campanie să aibă ecou, chiar vreau să aibă finalitate aşa că vă previn: o să vă întâlniţi multă vreme, pe acest blog, cu lucrul despre care vreau să vă vorbesc astăzi.

Ne-am amuzat cu toţii, ne-am indignat sau ne-am declarat stupefiaţi atunci când Elena Udrea a lansat public trăznaia numită “brand de ţară”, care îşi găsise expresie grafică în imaginea unei frunze. Care imagine nici nu era originală. Nu era prima dată când un politician cocoţat vremelnic şi nemeritat într-o demnitate publică născocea pozne care ar fi trebuit să ne descrie. Intenţia nici nu e rea, chiar cred că am putea găsi un simbol care să ne descrie, de care să fim mândri, pe care să îl recunoaştem ca fiind al nostru şi să putem spune: suntem noi.

Eu cred că am identificat acel simbol. A existat aici, mă încumet să spun: dintotdeauna. Şi e al nostru, nu trebuie căutat aiurea, nu trebuie inventat. E suficient să ne amintim că există, că e al nostru şi că ne reprezintă. Poate ar mai trebui doar să facem câte ceva ca să îl merităm.

Am să explic puţin. Frunza doamnei Udrea, dincolo de originalitatea discutabilă, e, dacă vreţi, un simbol care ne poate reprezenta pe noi la fel de bine cum îi poate reprezenta pe alţii. Iar cea mai bună dovadă că e aşa e tocmai faptul că alţii au ales înaintea noastră să folosească acel simbol. Apoi pajiştea semantică pe care o conţine frunza aceea nu e tocmai locul pe unde ne-am dori să fim. Frunza e un lucru trecător, tăiatul frunzei la câini şi toate cele care vin în minte, când vorbim despre frunză, sunt lucruri cu care nu e neapărat nevoie să ne fălim.

Simbolul pe care vreau să îl propun este altceva. Acesta reuşeşte să descrie, într-o expresie artistică desăvârşit stilizată, intreaga idee de umanitate. Nimic din ceea ce a realizat arta umanităţii, în opinia mea, în mii de ani de existenţă, nu are forţa, simplitatea şi expresivitatea acestui simbol. Din punctul meu de vedere acesta este obiectul de artă desăvârşit. Nu am să adaug superlative, nici nu voi risipi argumente. Atunci când am să vă spun despre ce este vorba, acestea vor veni de la sine şi sunt convins că îmi veţi da dreptate. Adaug, totuşi, că simbolul la care mă refer are alăturat şi argumentul istoriei, al continuităţii -lucru de luat  în seamă.

Ar putea exista loc şi pentru o obiecţiune: că poate nu merităm acel simbol. Că poate contemporaneitatea mâloasă în care zacem nu are altitudinea spre care trimite acel lucru minunat la care mă refer. Iar un astfel de reproş are temei. Dar, în egală măsură, cred că asta poate funcţiona şi ca un imbold. Pentru că, atunci când decidem că acesta este semnul care ne reprezintă, vom încerca poate să îi fim pe măsură, ne vom schimba, poate, măcar puţin din fire, încercând să-l merităm. Şi atunci acesta nu va mai fi doar un simbol, ci şi un ţel.

Nu am să mai adaug cuvinte. Aşa cum am spus, acel simbol vorbeşte de la sine. Repet doar: mulţi îl recunosc, mulţi se regăsesc în el, mulţi aspiră la ceea ce descrie el, dar el e al nostru, a fost al nostru, e aici de mii de ani.  Iată-l:

Nu am să mai adaug decât că vă rog stăruitor să mă însoţiţi în această campanie, bloggeri, cititori, jurnalişti, televiziuni sau simpli pietoni. În loc de a fi poporul frunzei, să strigăm că suntem poporul lui.

(Moshe)

FGL: Subscriu. Întrutotul. Încă gândim mai mult decât alţii. Încă plângem mai mult decât alţii. Încă ne doare de ţara asta care are o istorie.

NOI suntem România, nu ciorile vopsite. Din lut am fost creaţi, în lut ne vom întoarce. Demn. Fără şpagă pe ochi.

Anunțuri