40 de ani de când SUA au abandonat aurul. 40 de ani de dezordine financiară

Autor: Mihai Banita | Sursa: Money.ro | Publicat: 11 iul 2011, 00:05 | Actualizat: 11 iul 2011, 00:00

America a renunţat acum 40 de ani la etalonul aur. Au venit inflaţia, bulele speculative şi recesiunile.

Anul acesta, pe 15 august, se împlinesc 40 de ani de când SUA au renunţat unilateral la etalonul aur, adică la covertibilitate deplină a dolarului american în aur.

 

S-a pus astfel capăt sistemului instituit la Bretton Woods în 1945, când dolarul american a devenit moneda de referinţă şi de rezervă a statelor lumii. Cursurile de schimb au fost fixate faţă de dolar, şi implicit faţă de aur, marja de variaţie fiind de 1%,.

 

În 1970, Statele Unite au trecut de la un excedent al balanţei de plăţi la un deficit puternic. Finanţele ţării au devenit împovărate de războiul din Vietnam şi importurile de produse din Europa au crescut. De asemenea, industria de război a determinat şomajul să se reducă puternic într-o perioadă scurtă de timp, ceea ce a pus presiune pe preţuri. Fed a început să tipărească dolari, astfel că acoperirea cu aur a monedei a căzut de la 55% la 22% în scurt timp, după ce imediat după cel de-al Doilea Război Mondial 60% din cantitatea de dolari americani era acoperită cu aur.

 

În 1970, din rezerva SUA au ieşit 9,8 miliarde de dolari (în 1969 exista excedent), în timp ce în 1971 suma ieşită din rezervă a crescut vertiginos la 29,8 miliarde dolari. În acelaşi timp, rezervele Marii Britanii şi a celorlalte ţări dezvoltate au crescut cu 49,2 miliarde de dolari, conform raportului anual al Băncii Internaţionale a Reglementelor pe anul fiscal 1971.

 

Asta a dus la pierderea încrederii în dolarul american, aşa că state precum Elveţia, dar în special Franţa, au început să ceară Fed să plătească în aur pe dolarii pe care îi aveau în rezervă. De asemenea, exista şi posibilitatea de arbitraj asupra preţului aurului pentru că preţul unei uncii de aur de pe piaţa liberă era mai mare decât cel de 35 de dolari fixat în 1945. În paralel, pentru că trebuia să importe inflaţia SUA de 7,2% pentru a rămâne în marja de curs, şi cu amintirea Republicii de la Weimar încă vie, Germania a decis în mai 1971 să iasă din sistemul Bretton Woods.

 

În această situaţie, pe 15 august, preşedintele Richard Nixon a decis să îngheţe unilateral convertibilitatea dolarului în aur, ceea ce a transformat moneda americană în monedă fiduciară (fiat currency), alături de alte măsuri etatiste precum îngheţarea preţurilor şi a salariilor.

 

Astfel, pentru a doua oară în secolul 20, etalonul aur avea să fie abandonat, după ce Primul Război Mondial a determinat statele europene, care căutau să finanţeze industria de răzbi, să pună pauză etalonului aur, care era în funcţiune din 1870.

 

40 de ani de inflaţie mascată

 

Una dintre caracteristicile etalonului aur este aceea că ţine preţurile stabile. Desigur, pentru asta trebui ca şi guvernul/banca centrală să fie dedicat/e menţinerii etalonului, nu aşa cum am văzut mai sus că s-a întâmplat la începutul anilor ’70.

 

Din 1917 până în august 1971 inflaţia totală (după IPC) în SUA a fost de 308% sau, altfel spus, în ’71 îţi trebuiau 20,4 dolari pentru a cumpăra ce cumpărai în 1917 cu 5 dolari.

 

Din august ’71 până în mai 2011, inflaţia oficială a fost de 453,8%, aşa că 5 dolari din ’71 cumpărau cât cumpără 27,7 dolari acum. În 40 de ani tiparniţa Fed a ridicat preţurile mai mult decât au crescut în cei 54 de ani de dinainte de ’71. Trebuie precizat că în acest interval guvernul SUA a schimbat de 24 de ori sistemul de calcul al inflaţiei pentru ca aceasta să pară mai mică. Secretarul Trezoreriei Tim Geithner declara la începutul acestui an, când alimentele şi benzina se scumpiseră deja puternic, că îţi poţi cumpăra un iPad 2 la acelaşi preţ ca atunci când a fost lansat primul iPad, astfel că nu ai inflaţie.Shadowstats.org foloseşte aceleaşi criterii pentru calculul inflaţiei ca cele de dinainte de 1980 şi afişează o inflaţie anuală de 11%, cu mult peste cifra oficială de 3,6%.

Sursa grafic: shadowstats.com

 

Cum evoluţia reală a PIB se calculează cu ajutorul deflatorului, o inflaţie maimare la aceeaşi valoare nominală a PIB înseamnă o creştere economică mai mică. Altfel spus, dacă metodologia din 1980 pentru calculul inflaţiei nu ar fi fost modificată, atunci cifrele oficiale ar fi trebuit să arate că economia SUA a intrat în recesiune încă din 2000 şi s-ar afla acolo şi acum.

 

Sursa grafic: shadowstats.com

Numai în ultimii doi ani Fed, dar şi Banca Centrală Europeană şi Banca Angliei s-au angajat în politici de expansiune monetară şi au adus echivalentul a 4.500 de miliarde de dolari în sistem.

 

Economiştii din şcoala austriacă spun că lipsa etalonului aur a dat posibilitatea băncilor centrale să emită monedă fără restricţii, prerogativ de care au abuzat, ceea ce a dus, în cele din urmă, la formarea bulelor speculative din ultimele decenii. De altfel, aşa cum scrie economistul Jesus Huerta de Soto[i], adepţii şcolii austrice militau pentru acoperirea 100% în aur a emisiunii de monedă, în paralel cu eliminarea sistemului rezervelor fracţionare. De pildă, economistulMurray N. Rothbard scria în 1962 că etalonul aur este fals atâta vreme cât băncile pot extinde creditul prin sistemul rezervei fracţionare, şi că stabilitatea oricărui sistem este ameninţată de existenţa băncilor centrale, care pot „să ţină sistemul într-o stare de vulnerabilitate faţă de nevoile financiare şi politice de moment”. În aceleaşi timp, expansiunea creditului are o contribuţie importantă la formarea bulelor speculative, care sunt urmate, în general, de recesiuni.

 

De cealaltă parte, adepţii teoriei economistului britanic John Maynard Keynessusţineau că etalonul aur este o “relicvă barbară” care nu permite statului să folosească politicile monetare pentru a regla economia. De altfel, imediat după abandonarea etalonului aur, Keynes apare în această filmare susţinând că va urma o perioadă prolifică pentru Marea Britanie. Keynesieniştii mai susţin şi că etalonul aur are un efect deflaţionist asupra economiei, ceea ce încetineşte creşterea economică, cu toate problemele aferente.

 

Într-un scurtă lucrare din 2008[ii], economistul Lawrence H. White scrie că efectul deflaţionist al aurului a fost unul minimal de-a lungul timpului, şi că stabilitatea şi predictibilitatea preţurilor a permis o creştere puternică a economiei. De asemenea, acesta spune că deşi în principiu şi un sistem de monedă fiduciară ar putea replica evoluţia monedei sub etalonul aur, asta nu s-a întâmplat până acum. În perioadele de monedă fiduciară rata anuală medie a inflaţiei a fost de 9,17%, în timp ce sub etalonul aur media a fost de 1,75%, potrivit unui studiu al Rezervei Federale din Minneapolis, citat de White. Perioadele de hiperinflaţie, posibile doar într-un sistem fiat, nici măcar nu au fost incluse în studiu, altfel rata inflaţiei ar fi fost mult mai mare.

 

Între 1971 şi 1981 inflaţia anuală medie în SUA a fost de 8%, cu mult peste media anterioară. White susţine că deşi etalonul aur nu este o soluţie perfectă, este în tot cazul o soluţie preferabilă politicilor de confiscare a averii, practicate de stat prin inflaţie.

 

Evoluţia inflaţiei în mediul urban din 1913.

 

A existat şi o inflaţie puternică a activelor. Preţul median al unei locuinţe noi era de 25.300 dolari în august 1971, confrom datelor oficiale, pentru ca în 2007 să ajungă până la 262.600 dolari. Asta înseamnă că preţul locuinţelor a crescut cu aproape 940% în acest interval, cu mult peste ritmul de creştere a veniturilor populaţiei. Asta a dus la îndatorarea puternică a populaţiei. În ’71, datoria gospodăriilor populaţiei era de 42% din PIB. În primul trimestru al anului 2011 a ajuns la 13,3 mii de miliarde dolari sau 90% din PIB, conform datelor Fed, după ce în 2009 ajunseseră la 98% din PIB.

 

Între 1971 şi 2011 au existat şase recesiuni finaciare: între 1973 şi 1975 (stagflaţie), 1980 , 1981-1982 (criza energetică), 1990-1991 (explozia preţului petrolului), 2000-2001 (spargerea bulei dot-com), 2007-2009 (spargerea bulei subprime, căderea sistemului financiar). Ultima recesiune, cea mai gravă din ultimii 80 de ani, a născut şi discuţiile privind viabilitatea sistemului financiar global. Până acum, reformele adoptate au fost slabe. şi s-a mizat mai mult pe intervenţionism, astfel că o nouă criză financiară/recesiune globală este foarte probabilă.

 

Un raport recent al Erste Bank[iii] despre aur aduce câteva grafice interesante privind evoluţia economiei relativ la prezenţa/absenţa etalonului aur. Ultimii 40 de ani au fost însoţiţi de turbulenţe financiare şi economice, în timp ce datoria publică a SUA a crescut necontenit şi va atinge un nou record în acest an.

 

Evoluţia datoriei publice ca procent din PIB. În perioadele haşurate cu galben a funcţionat etalonul aur.

 

Cei de la Erste notează că aurul a crescut puternic din 1971 până acum – 4,220% faţă de etalonul de 35 dolari la preţul curent de 1.512 dolari/uncia şi cu 2.217% din ’73 până acum – însă, dacă 40% din baza monetară a Fed ar trebui acoperită cu aur, atunci cotaţia metalului galben ar trebui să ajungă la 3,997 dolari/uncia. Dacă rezervele oficiale de la Fort Knox ar trebui să acopere baza monetară de 2.600 miliarde dolari, atunci preţul aurului ar trebui să ajungă la 9,942 dolari/uncia.

 

Evoluţia preţului aurului din 1973. Sursa: goldprice.org

 

SUA contribuie cu 25% la PIB global, însă dolarul american reprezintă 60% din rezervele globale de monedă. Ţara se îndreaptă spre o datorie publică de 100% din PIB şi va întregistra un deficit bugetar de 11% în acest an. Devalorizarea monedei americane, exportul de inflaţie al SUA, precum şi politicile monetare periculoase practicate de Fed în ultima perioadă (quantitative easing) au determinat ţările emergente să caute alte monede de rezervă.

 


Însă, cum euro, singura monedă susţinută de o economie suficient de mare şi într-o cantitate semnificativă, trece printr-o criză puternică, alternativa rămâne aurul. Un alt grafic ne arată că aurul a câştigat faţă de toate monedele importante.

 

 

“Ulimele luni au arătat o tendinţă clară: aurul începe din ce în ce mai mult să fie privit ca cea mai pură formă de bani şi mai puţin ca o marfă. Deţinerea de aur este sinonimă cu proprietatea pură, fără obligaţii. Asta explică de ce nu poartă dobândă: nu are niciun risc în contrapartidă”, se arată în raportul Erste. Ultimele decizii luate de bănci sau de organismele guvernamentale de a accepta aurul drept colateral, precum şi deciziile mai multor bănci centrale de a-şi creşte deţinerile de aur “reprezintă fundaţia întoarcerii la moneda tare”.

 

Cei de la Erste văd un preţ de 2.000 dolari/unice în 12 luni şi unul de 2.300 pe termen lung.

 

“Pe termen lung vedem un viitor în care în loc să întrebe care e preţul aurului, lumea va întreba care este preţul în aur”.

 

Pentru moment, economia nu va fi lăsată să se ajusteze singură şi preţurile umflate de anii de exuberanţă şi credit vor fi menţinute artificial. Statul va alege calea “superficială” şi va continua să pompeze credit în sistem.


[i] “Moneda, creditul bancar şi ciclurile economice” – Jesus Huerta de Soto, Editura Univeristăţii Alexandru Ioan Cuza, 2010. Disponibilă în limba română la http://mises.ro/608/

[ii] “Is the Gold Standard Still the Gold Standard among Monetary Systems?” – Lawrence H. White, Cato Institute, 2008

[iii] “Special Report Gold – iulie 2011”, Ronald-Peter Stöferle, Erste Group Research.

Anunțuri