În fiecare an, concediul soţiei mele mă constrânge. Munceşte din greu, după un orar stabilit de alţii. Are impresia sau dorinţa de a evada, o dată sau de două ori pe an, din spaţiul ăsta. E corect. Înţeleg.

Nu înţeleg însă de ce concediile sunt mai obositoare decât viaţa de zi cu zi. Iar eu, personal, nu simt nevoia asta, ca free-lancer. Când am chef muncesc nu după orar, ci bezmetic, posedat, fără bioritm (ştiu ca nu e sănătos dar mi se rupe). Când am chef să nu muncesc, nu muncesc. Dar nu mă pot abţine de la a gândi. Îmi vine o idee – pleosc! – intru în vria „muncii”. Dacă am sărit calul cu munca, nu mă mişcă nimic. Nu suport să am orar. Nu suport să am şefi.

Mi se părea un chin orarul matinal de la liceu. Am devenit benevol matinal după ce am început să lucrez online… Vorba asta e cea mai adevărată: dacă faci ce-ţi place, poţi lucra 20 din 24, 6 din 7. Ar fi ideal ca CEO-ii să priceapă asta.

Aşadar, n-am concediu şi nici nu vreau. Sau, mai exact spus, mi-l iau când vreau. Nu după sezon, nu după firmă, nu după şef, nu după reguli!

Anunțuri