Paradisul şi iadul mizantropului…

Oi fi? Am mai fost acuzat de misoginism întrucât mă cam enervează sentimentele, afectivitatea dezvăluită (adică nu e deajuns de criminal să ai sensibilităţi – trebuie să le şi arăţi?), ca să nu mai zic de lipsa de pudoare a rostirii patetice a cuvântului „iubire”, care îşi pierde sensul tocmai pentru că e devoalat. Kantian, admit că există un singur sentiment raţional, i.e. respectul. Restul sunt personale, trebuie să rămână aşa şi e bine că sunt aşa. Ce femeie ar iubi un plângăcos? Nu, nenică! Fii raţional! Aşa îţi cere firea adamică. Păcat că … primul păcat, acela originar, a fost făcut din întocmai din iubire. Era o Eva pe-acolo, cam prostuţă şi cu gând la înţelepciunea pe care a n-o avea (genetic, coasta se învecinează cromozomial cu sexul, nu cu creierul). Eh… ce-a fost a fost, originar… Să ne întoarcem la oile noastre iubite, mioare, ca păstori demni, sprijiniţi în băţ. Sau în biţi, mai nou…

Şi-aşa cum visam eu într-o noapte, se făcea că din nush ce paşnic de ciudată catastrofă neutronică (clădirile şi maşinăriile rămăseseră intacte), pe lume rămăseseră doar doi oameni. Eu şi un terorist arab (previzibil: ştie cineva un terorist care nu e arab?…)  Amîndoi am putea să ne bucurăm cu discernământ de toată avuţia naţiunilor, râzând de Adam Smith. Să împărţim lumea. Temeinic mizantropeşte, în sensul că nu vreau să-l văd în arealul meu. Mi-e bine singur. Dacă am nevoie de ceva companie, ca spectator inteligent al lumii ce mi-e ca şi hărăzită, pot vizita case cu poze-amintiri de familie, jurnale secrete, arhive secrete. Adevărul şi huzurul sunt la doi paşi, doi kilometri, doua mii, douăzeci de mii. Pot face cât zgomot vreau. Uite, diseară o să adăstez în studioul unde repetau Pink Floyd… Sau o să profanez Scala din Milano cu un Stratocaster powered by Marshall, cu pedale Boss. Voi putea să mă strâmb la Louvre în faţa Giocondei (şi acum votez cu ăia de zic că e un autoportret al lui Leonardo, datorat scârboşeniilor lui lăuntrice, pârţarul naibii!) şi să dau cu pietre în hidoşenia aia de piramidă de sticlă pe care au pus-o în faţa palatului unde amesteca cu urzeală Caterina ultimul parfum inodor „Aqua Tofana No.5”.

Dar nu e aşa. O vrăjmăşie de moarte ne leagă pe mine şi pe ciuhap. Mai ales pe el, căci e chitit să mă omoare. Iar mie imi e teamă. N-am treabă cu Asiile lui apropiate, mijlocii sau îndepărtate. Sunt fiu al Apusului. Dar el are treabă cu mine. Vrea să mă apună – are logică, nu? Specialitatea casei…

Amândoi, din motive tehnice inexplicabile aici, avem câte un dispozitiv gen GPS care arată cu sunete roboţeşti poziţii şi deplasări cartografice ale oponentului. Dacă ciudatul acela se mişcă, eu monitorizez tot, inclusiv viteza de deplasare (el, ibidem).  4 metri pe secunda, apoi staţionare un minut: OK – se pişă; dacă staţionează mai mult, cum ar fi 5 minute, se cacă. La 20 de minute ai dubii: ori mănâncă, ori e constipat sau face duş. Etc. Deplasările cu viteză de maşină, sub 50 de kilometri, ca distanţă, sunt tolerabile: e la furat-în vizită-la plimbat, la admirat Gioconda lor cu văl sharia, la fel de urâtă, exceptând ochii de Laleli cu toate pânzele sus. Încă nu s-a hotărât să mă vâneze. Stau liniştit.

Beep beep dimineaşa devreme! Aparatul arată că vine spre Europa, cu viteză de avion. Mă cuprinde teama. Cu ochii pe gadget-ul blestemat, făcând calcule, îmi adun gândurile întru chivernisirea celor 5 sau 6 ore până ce va ateriza în preajmă. Magazin de arme mai întâi. Slabă ofertă. Mai firesc – şi de ce am irosit juma de oră? – unitate militară. Iau un AK-47, patru încărcătoare şi un AG-1. Mă gândesc să-l flăcăresc din zbor, la aterizare. Iau si 3 grenade de mână, başca un topor de toporât şi un cuţit de cuţitat aspreanu. Dar de unde să ştiu eu că nu miroase manevra şi evită să aterizeze chiar pe Otopeni? Nu ştiu.

Şi aşa se şi întâmplă. A aterizat la 68 de km, probabil că pe autostrada Bucureşti – Piteşti, şi vine  rulând cu 90 la oră, atent la mişcările mele. Sunt blestemat să nu-mi pot ascunde poziţia. Nu-l pot întâmpina cum se cuvine în câmp deschis. E de dorit să fiu după vreun bloc, gata de rafală. Las maşina în plină stradă, în Militari, cu farurile de avarie, ca semnal, şi mă pitesc după un autocar rablagit, nu departe, ci cât să creadă că sunt în maşină. Nu-mi pasă dacă ar avea intenţii paşnice, să mă cunoască ş.a.m.d. Măcar să fi fost femeie: se schimba paradisul…

Îl aud, îi aud avionul cu elice. Mă întreb instinctiv cum de-a zburat cu ăla peste Mediterană. Ce mai contează?

Trag cu agheul din spatele lui, în plin. Explodează. Mă ascund imediat, gândind că o fi blocat cumva manşa şi a coborât înainte . Cu ochi de Rambo ies pe stradă, iar kalaşnikov-ul imi tremură în mâini. Ard un încărcător în rămăşiţele cockpit-ului şi pun unul la loc, rapid, ca la rastelul din faţa corpului de gardă. Armez.

Ţeasta lui e împrăştiată printre flăcări. Ca să-mi liniştesc conştiinţa stau cu răbdare să se stingă  focul. Verific. Era înarmat până-n dinţi omul  (da’ ce voiam acum, sa-mi aducă baclavale?… – a venit şi el cu ce-avea pe-acasă la Damasc…)

Se cheamă că l-am răpus. În final, vorba lui Duncan MacLeod, nu poate rămâne decât unul singur.

Şi acum ce mă fac. Unde eşti, Eva? Căci Domnul Dumnezeu a văzut că omul nu e bine să fie singur… (Gen. 2:18)

FGL @

Anunțuri