Vreau să fiu foarte limpede. Am fost întotdeauna un prieten necondiţionat al Statelor Unite. Adolescent fiind, visam să fug acolo. M-am bucurat când a câştigat Reagan (ţin şi-acum cu republicanii). Apoi Bush, chiar şi clona lui nefericită, filială. Am salutat intervenţiile în Iraq. M-am bucurat că fiara asta de Băsescu a ales F-16 în loc de Grippen sau Eurofighter (m-am enervat că – pentru vreun parandărăt, a negociat cel mai prost contract posibil, scump, fără asistenţă tehnică etc.) Mă uit la filme americane, iubesc Hollywood-ul, iubesc America profundă, cea din „Forrest Gump”. Ca neoprotestant, simt creştineşte într-un fel similar cu al lor. Dar…
Dar mă enervează când sunt proşti ca nişte copii. Şi mai rău, mă enervează când sunt proşti de bubuie, pentru interese mărunte, fără să fie documentaţi, fără să priceapă că nu toţi sunt la fel de simpli ca şi ei. Mă fac să urlu de nervi când îl ţin încă în braţe pe Băsescu, riscând să piardă până şi simpatia mea. Cât de aiurea poţi să fii încât să nu vezi ce vrea România? Îşi imaginează cumva Obama că doar şmecherul de Băsescu le e prieten în ţara asta??? E dus cu pluta?
Sigur că da, dacă e mason şi crede că România ar refuza în lipsa lui Băsescu să accepte poponăria, cenzurarea blogurilor, NWO etc. – atunci are dreptate. Nu acceptăm! Însă se poate înşela şi mai rău dacă va crede vreo secundă că poate face legea aici.
America are de ales acum între două lucruri:
1. E de partea noastră creştină – şi are de câştigat prietenie, bunăvoinţă;
2. Îl ţine în braţe pe Băsescu – şi pierde tot capitalul de simpatie câştigat în secole.
Punct.

Anunțuri