Mizantropia

Paradisul şi iadul mizantropului…

Oi fi? Am mai fost acuzat de misoginism întrucât mă cam enervează sentimentele, afectivitatea dezvăluită (adică nu e deajuns de criminal să ai sensibilităţi – trebuie să le şi arăţi?), ca să nu mai zic de lipsa de pudoare a rostirii patetice a cuvântului „iubire”, care îşi pierde sensul tocmai pentru că e devoalat. Kantian, admit că există un singur sentiment raţional, i.e. respectul. Restul sunt personale, trebuie să rămână aşa şi e bine că sunt aşa. Ce femeie ar iubi un plângăcos? Nu, nenică! Fii raţional! Aşa îţi cere firea adamică. Păcat că … primul păcat, acela originar, a fost făcut din întocmai din iubire. Era o Eva pe-acolo, cam prostuţă şi cu gând la înţelepciunea pe care a n-o avea (genetic, coasta se învecinează cromozomial cu sexul, nu cu creierul). Eh… ce-a fost a fost, originar… Să ne întoarcem la oile noastre iubite, mioare, ca păstori demni, sprijiniţi în băţ. Sau în biţi, mai nou…

Şi-aşa cum visam eu într-o noapte, se făcea că din nush ce paşnic de ciudată catastrofă neutronică (clădirile şi maşinăriile rămăseseră intacte), pe lume rămăseseră doar doi oameni. Eu şi un terorist arab (previzibil: ştie cineva un terorist care nu e arab?…)  Amîndoi am putea să ne bucurăm cu discernământ de toată avuţia naţiunilor, râzând de Adam Smith. Să împărţim lumea. Temeinic mizantropeşte, în sensul că nu vreau să-l văd în arealul meu. Mi-e bine singur. Dacă am nevoie de ceva companie, ca spectator inteligent al lumii ce mi-e ca şi hărăzită, pot vizita case cu poze-amintiri de familie, jurnale secrete, arhive secrete. Adevărul şi huzurul sunt la doi paşi, doi kilometri, doua mii, douăzeci de mii. Pot face cât zgomot vreau. Uite, diseară o să adăstez în studioul unde repetau Pink Floyd… Sau o să profanez Scala din Milano cu un Stratocaster powered by Marshall, cu pedale Boss. Voi putea să mă strâmb la Louvre în faţa Giocondei (şi acum votez cu ăia de zic că e un autoportret al lui Leonardo, datorat scârboşeniilor lui lăuntrice, pârţarul naibii!) şi să dau cu pietre în hidoşenia aia de piramidă de sticlă pe care au pus-o în faţa palatului unde amesteca cu urzeală Caterina ultimul parfum inodor „Aqua Tofana No.5”.

Dar nu e aşa. O vrăjmăşie de moarte ne leagă pe mine şi pe ciuhap. Mai ales pe el, căci e chitit să mă omoare. Iar mie imi e teamă. N-am treabă cu Asiile lui apropiate, mijlocii sau îndepărtate. Sunt fiu al Apusului. Dar el are treabă cu mine. Vrea să mă apună – are logică, nu? Specialitatea casei…

Amândoi, din motive tehnice inexplicabile aici, avem câte un dispozitiv gen GPS care arată cu sunete roboţeşti poziţii şi deplasări cartografice ale oponentului. Dacă ciudatul acela se mişcă, eu monitorizez tot, inclusiv viteza de deplasare (el, ibidem).  4 metri pe secunda, apoi staţionare un minut: OK – se pişă; dacă staţionează mai mult, cum ar fi 5 minute, se cacă. La 20 de minute ai dubii: ori mănâncă, ori e constipat sau face duş. Etc. Deplasările cu viteză de maşină, sub 50 de kilometri, ca distanţă, sunt tolerabile: e la furat-în vizită-la plimbat, la admirat Gioconda lor cu văl sharia, la fel de urâtă, exceptând ochii de Laleli cu toate pânzele sus. Încă nu s-a hotărât să mă vâneze. Stau liniştit.

Beep beep dimineaşa devreme! Aparatul arată că vine spre Europa, cu viteză de avion. Mă cuprinde teama. Cu ochii pe gadget-ul blestemat, făcând calcule, îmi adun gândurile întru chivernisirea celor 5 sau 6 ore până ce va ateriza în preajmă. Magazin de arme mai întâi. Slabă ofertă. Mai firesc – şi de ce am irosit juma de oră? – unitate militară. Iau un AK-47, patru încărcătoare şi un AG-1. Mă gândesc să-l flăcăresc din zbor, la aterizare. Iau si 3 grenade de mână, başca un topor de toporât şi un cuţit de cuţitat aspreanu. Dar de unde să ştiu eu că nu miroase manevra şi evită să aterizeze chiar pe Otopeni? Nu ştiu.

Şi aşa se şi întâmplă. A aterizat la 68 de km, probabil că pe autostrada Bucureşti – Piteşti, şi vine  rulând cu 90 la oră, atent la mişcările mele. Sunt blestemat să nu-mi pot ascunde poziţia. Nu-l pot întâmpina cum se cuvine în câmp deschis. E de dorit să fiu după vreun bloc, gata de rafală. Las maşina în plină stradă, în Militari, cu farurile de avarie, ca semnal, şi mă pitesc după un autocar rablagit, nu departe, ci cât să creadă că sunt în maşină. Nu-mi pasă dacă ar avea intenţii paşnice, să mă cunoască ş.a.m.d. Măcar să fi fost femeie: se schimba paradisul…

Îl aud, îi aud avionul cu elice. Mă întreb instinctiv cum de-a zburat cu ăla peste Mediterană. Ce mai contează?

Trag cu agheul din spatele lui, în plin. Explodează. Mă ascund imediat, gândind că o fi blocat cumva manşa şi a coborât înainte . Cu ochi de Rambo ies pe stradă, iar kalaşnikov-ul imi tremură în mâini. Ard un încărcător în rămăşiţele cockpit-ului şi pun unul la loc, rapid, ca la rastelul din faţa corpului de gardă. Armez.

Ţeasta lui e împrăştiată printre flăcări. Ca să-mi liniştesc conştiinţa stau cu răbdare să se stingă  focul. Verific. Era înarmat până-n dinţi omul  (da’ ce voiam acum, sa-mi aducă baclavale?… – a venit şi el cu ce-avea pe-acasă la Damasc…)

Se cheamă că l-am răpus. În final, vorba lui Duncan MacLeod, nu poate rămâne decât unul singur.

Şi acum ce mă fac. Unde eşti, Eva? Căci Domnul Dumnezeu a văzut că omul nu e bine să fie singur… (Gen. 2:18)

FGL @

Anunțuri

Despre meserii şi meseriaşi

Aşa mi-a trebuit! Vorba lu Bubu, frate-miu, lăcătuş-mecanic: „Nu puteai şi tu să înveţi o meserie?” Aşa e. Are dreptate. Mi-am tocit coatele şi fundul în biblioteca Universităţii, absolvind cu brio Facultăţi de vorbe. Noroc că viaţa m-a învăţat să schimb o priză, să pun un cablu, să dau cu aspiratorul. Sau să fac o iahnie de fasole încrâncenată.

În rest, specialitatea casei, mă joc cu cuvintele. Chiţibuşar, critic. Defect profesional adiacent, de redactor de carte: citesc mai curând greşeli şi printre-rânduri, farmece pro-verbiale, verbiaje, alunecări între decolare şi prăbuşire.

Aşadar, ce meserii respect, sau regret, sau le-aş fi vrut?

Încep cu ratările sublime, recte cele la care nu am încercat niciodată.

Apoi, cele de care nu m-am ţinut…

Şi cele pe care nu le-aş fi vrut în ruptul capului meu fobic…

Altele la care am visat…

Rămân cu vorbele…: texte, traduceri, redactări, conţinut, cultură… Plăteşte cineva Logica, Filosofia, Istoria?…

Una peste alta, diferenţa între meserii nu o face nevoia, cât respectul. Şi grija, pe termen lung şi în ochii Domnului. E bun instalatorul, dar viaţa lui ţine cât bateria de la baie. Un medic îţi dă ani şi te soarbe de recunoştinţă. Pilotul te duce de aici acolo, în siguranţă, şi numai Dumnezeu ştie ce greutate are viaţa fiecărui pasager. Un profesor te defineşte: viaţa ta şi a copiilor tăi, copiilor copiilor…De pildă, Immanuel Kant e nemuritor, aristotelic vorbind.
http://us.mg6.mail.yahoo.com/neo/launch?.rand=afjoih7albrrc

Am bănuiala că Băsescu regretă că n-a fost ospătar… S-a mulţumit să fie baştan pe navă, apoi preşedinte, ca un ospătar care trage o flegmă în omleta de adus la masă.

P.S. Pentru cine n-a trăit atunci. Au vrut să ne fută, cu nesimţirea dinamovistă de-atunci. Şi-au lut-o în barba, cu clasă.

Restul e treaba noastră şi durează toată viaţa

Un băieţel de clasa a doua a fost întrebat la ora de religie:

– Poţi să-mi spui cine te-a creat?

Copilul a rămas un pic pe gânduri, apoi a răspuns privindu-l pe preot în ochi:

– Dumnezeu a făcut o parte din mine.

– Cum adică … o parte din tine? a întrebat preotul.

– Păi, l-a lămurit băieţelul, Dumnezeu m-a făcut mic. Iar eu am crescut restul din mine.

Acel copil a înţeles cu adevărat – să creştem restul din noi e treaba noastră şi durează toată viaţa.

Şocul de a deveni

Da, porumbelul călător s-a oprit din nou la mine în cameră. Are el un fel de a intra când nu sunt atent. Mereu mă surprinde. Nici nu ştiu dacă pândeşte momentul când e întredeschisă fereastra sau are darul să treacă prin ziduri aşa cum alţii străbat într-o clipă o perdea de ceaţă.  Iată darul lui de astăzi.

“Te-ai gândit vreodată cum trăieşte un copac venirea primăverii? Ce acumulare explozivă înmagazinează un singur mugur de frunză? Ce înseamnă trecerea de la frigul care îl strânge ca într-o armură la căldura care face ca seva lui să ţâşnească nestăvilit?

Viaţa este o succesiune de şocuri. Fiecare salt înseamnă o ruptură, o ieşire din schemă. Naşterea fiecăruia dintre noi este pecetluită cu un prim strigăt care conţine o surpriză profundă. Big Bang-ul a fost şocul acelei mişcări care a reverberat şi s-a dilatat apoi la infinit.

Iar cum partea se oglindeşte în întreg şi întregul în parte, una dintre marile calităţi ale unei fiinţe cu adevărat puternice este rezistenţa la şocuri. Nu e vorba de situaţiile limită în care, sub presiunea ameninţării teribile, omul reuşeşte deseori să-şi mobilizeze cele mai ascunse resurse pentru a supravieţui. Sunt şocurile mărunte, repetate, ca nişte cutremure insistente ce ajung să fisureze clădiri aparent indestructibile.

Un asemenea şoc apare în momentul în care suntem puşi faţă în faţă cu propria “umbră”, cu partea întunecată a fiinţei noastre. Aventura unei conştiinţe care a pornit în căutarea limpezimii implică aşadar confruntarea cu propriile defecte. Acestea sunt neobosite, ne hărţuiesc şi ne trag înapoi, par să prindă puteri din senin tocmai după perioade în care eram siguri că sunt îngropate.

O asemenea muncă de Sisif în care mereu şi mereu părem să revenim în acelaşi punct nevralgic prea lesne descurajează şi prea degrabă ne face să deznădăjduim. Aceasta este de fapt proba de foc. Dacă avem puterea să folosim energia şocului pentru a urca din nou panta abruptă a muntelui cu încredinţarea că, de data aceasta, va fi pentru ultima oară. Şi odată ce am ajuns în vârf bolovanul se va sfărâma şi vom fi liberi sau muntele însuşi cu întregul său perete de piatră se va topi.

Să te ridici mereu din ţărâna în care te-ai prăvălit şi cu faţa toată un zâmbet să urci bolovanul pe umăr şi să reiei urcuşul. Ce aproape e timpul când vei înţelege că niciunul din aceste drumuri nu va fi fost zadarnic, niciunul din paşii tăi nu va fi fost fără rost!”

Nu-i loc pentru doi

Cândva un om a bătut la uşa prietenului său.
Prietenul întrebă: “Cine eşti tu, om drept?”
Şi el a grăit: “Eu sunt”. Acela răspunse: “Intrarea îţi este oprită,
La masa mea cu hrană aleasă nu-i loc pentru ce-i “crud”.
Doar focul despărţirii şi absenţa pot să-l gătească
Pe cel ce-i crud şi să-l izbăvească de făţărnicie!
De vreme ce “sinele” te însoţeşte încă,
Trebui’ să arzi în flăcări şi mai mari.”
Sărmanul om plecă şi timp de-un an a hoinărit,
Cu inima mistuită de dorul vechiului prieten.
Inima lui a ars pân’ ce “gătită”-a fost; apoi plecă din nou
Şi se apropie de casa celui drag,
Bătu la uşă cuprins de teamă şi de adânc fior,
Ca nu cumva să-i scape nesăbuite vorbe.
Prietenul strigă: “Cine-i la uşă, dară?”,
Iar el răspunse: “Tu baţi la uşă, Preaiubite!”
Prietenul grăi: “De vreme ce sunt eu, pofteşte-mă să intru,
Căci nu-i loc pentru doi “eu” în casa-aceasta”

Rumi

Azi e mâine de care te-ai îngrijorat ieri

Douăzeci şi patru de ore. Le ai. Eu le am. Fiecare om din blogosferă are 24 de ore pe zi. Fiecare om din lume. Nici cu bani nu putem cumpăra mai mult. Suntem perfect egali din punctul acesta de vedere. Deşi oamenii se plâng adesea: „Nu am timp!” sau „Aş vrea să am timp să fac cutare sau cutare lucru!”

Îţi spun un secret. Toată lumea are timp, dar oamenii aleg să-l folosească diferit. Deseori tocmai cei care se plâng  mai mult că n-au timp îl risipesc cu seninătate. Cum l-am putea folosi mai înţelept? Nu cred că e un talent înnăscut. E o pricepere pe care o cultivăm din momentul în care ne dăm seama de valoarea reală a timpului. Care e această valoare reală? Nu mă întreba pe mine. Şi eu caut.

„Ca să înţelegi ce valoare au 9 luni întreabă o mamă care tocmai a născut un copil.

Ca să înţelegi valoarea unei luni întrebă o mamă care şi-a pierdut bebeluşul născut prematur.

Ca să înţelegi valoarea unei săptămâni întreabă redactorul şef al unei reviste care apare în fiecare sâmbătă.

Ca să înţelegi valoarea unei ore întreabă un îndrăgostit a cărui iubită întârzie la întâlnire.

Ca să înţelegi valoarea unui minut întreabă pe cineva care tocmai a pierdut trenul sau avionul.

Ca să înţelegi valoarea unei secunde întreabă un om care a supravieţuit unui accident teribil.

Ca să înţelegi valoare unei sutimi de secundă întreabă un sportiv care a câştigat medalia de argint la Olimpiadă.”

Răspunsurile acestor oameni pot arăta cât preţuieşte cu adevărat timpul. Însă ce alegem să facem cu propriul nostru timp suntem singurii în măsură să răspundem.

Ce-şi face omul cu mâna lui…

Porumbeii călători nu au nevoie de sanie. Şi nici nu aduc daruri cu sacul. Ei vin cu scrisori care luminează ca un brad de Crăciun. Cred că le-am căzut cu tronc, pentru că iar au trecut pe la mine şi mi-au lăsat o seamă de cuvinte.

„Am auzit o poveste pe care ard de nerăbdare să v-o spun. Un tâmplar mai avea vreo doi ani până la pensie, dar s-a hotărât să nu mai aştepte. I-a spus patronului că vrea să  plece din construcţii şi să ducă o viaţă mai liniştită, împreună cu familia în care tocmai i s-a născut un nepoţel. O să piardă nişte bani, desigur, dar vrea neapărat să se pensioneze mai devreme. Iar de descurcat o să se descurce cumva.

Patronului i-a părut  rău că un meseriaş bun este pe picior de plecare. L-a întrebat dacă ar putea să mai ridice măcar o casă, aşa, ca o favoare personală. Meşterul a acceptat, însă cu timpul s-a văzut că nu-i stătea gândul la muncă. A angajat lucrători de mâna a doua şi a folosit materiale de proastă calitate. d nu tocmai strălucit de a pune punct carierei sale.

Când meşterul şi-a terminat treaba, patronul a venit să inspecteze clădirea făcută de în dorul lelii. Nu i-a adresat însă nici un reproş. I-a întins cheia uşii de la intrare şi i-a spus: „Aceasta este casa ta, este darul meu pentru tine!” Îţi dai seama ce şoc! Sigur, dacă meşterul ar fi ştiut că-şi construieşte propria locuinţă ar fi muncit altfel. Dar acum trebuia să trăiască într-un cămin în care totul era anapoda.

Povestea asta m-a pus  pe gânduri. Mi-am dat seama că mulţi îşi construiesc neatent, neglijent propriul destin, mai degrabă reacţionând decât acţionând, făcând totul la minima rezistenţă. Nici măcar în situaţiile importante oamenii nu fac tot ce pot ei mai bine. Iar apoi privesc şocaţi conjuncturile pe care le-au creat şi se miră că sunt obligaţi să locuiască exact în casa pe care şi-au făcut-o de mântuială. Cine îşi dă seama  cum stau lucrurile poate pur şi simplu să acţioneze altfel.

Gândeşte-te că eşti chiar un constructor. Gândeşte-te la propria ta casă. În fiecare zi baţi un cui, aşezi o scândură, ridici un perete. Construieşte cu înţelepciune. Este viaţa pe care o ai acum de modelat. Chiar dacă ţi-ar mai fi rămas de trăit o singură zi, ultimele 24 de ore merită trăite regeşte, cu infinită demnitate. Ştii ce scrie pe plăcuţa fixată chiar pe peretele din faţă al acestei case? „Viaţa este ceea ce ridici cu propriile tale mâini.” Nici că se poate mai clar. Viaţa pe care o trăim azi este rodul atitudinilor, faptelor şi alegerilor pe care le-am făcut în trecut. Ziua de mâine este rezultatul atitudinilor şi alegerilor pe care le facem astăzi.”

Dragă redacţie, există Moş Crăciun?

Acum un secol şi mai bine o puştoaică din New York a trimis o scrisoare cotidianului The Sun.

„Sunt o fetiţă de 8 ani. Unii prieteni îmi spun că nu există Moş Crăciun. L-am întrebat pe tata şi el mi-a zis: „Chestiunea este exact aşa cum o să vezi scris negru pe alb în ziar.” De aceea vă rog să-mi spuneţi adevărul: există Moş Crăciun?”

Editorialul care a răspuns acestei întrebări a făcut înconjurul lumii. A devenit cel mai celebru comentariu în limba engleză. A formulat  în cuvinte simple adevăruri pe care timpul nu le-a consumat.

„Virginia,

Micii tăi tovarăşi de joacă n-au dreptate. Mulţi copii s-au molipsit de scepticismul unei epoci uituce şi cred numai ceea ce văd. Ei sunt convinşi că există numai ceea ce pot pricepe cu spiritul lor de copil. Dar fie că aparţine unui om mare, fie unui copil, spiritul uman, în general, e mic. În cosmos s-ar pierde ca o insectă măruntă. O minte de furnică nu e de ajuns pentru a cuprinde şi a înţelege tot universul.

Da, Virginia, există Moş Crăciun, aşa cum există iubirea, dăruirea, cinstea, credinţa, sinceritatea, respectarea cuvântului dat. Şi numai pentru că există toate acestea viaţa este frumoasă şi senină. Ce tristă ar fi lumea fără Moş Crăciun! Ar fi deopotrivă de îngrozitoare dacă n-ar exista o fetiţă Virginia. Dacă n-ar mai exista credinţa niciunui copil, nicio poezie, nicio poveste de dragoste care să ne facă suportabilă existenţa. Dacă n-am avea nicio altă bucurie, decât ceea ce vedem şi auzim. Lumina cu care umple copilăria lumea s-ar stinge.

Să nu crezi în Moş Crăciun? Atunci înseamnă că nu crezi nici în zâne. Poţi să-l pui pe tatăl tău să angajeze oameni care să-l pândească pe Moş Crăciun şi să-l surprindă când coboară pe horn. Dar chiar dacă nu l-ai văzut pe Moş coborând, ce dovedeşte asta? Nimeni nu-l vede pe Moş Crăciun, asta nu înseamnă totuşi că el nu există. Cele mai adevărate lucruri din lume sunt acelea pe care nici oamenii mari, nici copiii nu le pot vedea. Ai văzut vreodată zâne dansând pe pajişte? Sigur că nu, dar asta nu înseamnă că ele nu sunt acolo. Nimeni nu-şi poate imagina toate minunile văzute şi nevăzute din lume.

Lumea nevăzută este acoperită de un văl pe care nici măcar cel mai puternic om n-ar putea să-l dea la o parte. Doar credinţa, poezia, iubirea ridică această cortină pentru a ne dezvălui frumuseţea şi splendorea supranaturală de dincolo. Sunt acestea reale? Virginia, nimic din viaţă nu este mai adevărat şi mai durabil.

Nu există Moş Crăciun? Slava Domnului, el trăieşte şi va trăi mereu. O mie de ani de acum înainte, ba nu, de zece ori zece mii de ani de acum înainte el va continua să bucure inimile copiilor.”

Constantin Noica era unul dintre puţinii filosofi care se pricepeau să facă distincţia dintre „a fi” şi „a exista”. Un inorog ESTE, de pildă, chiar dacă nu există (nu e, adica, accesibil simţurilor). Alte lucruri SUNT şi EXISTĂ, deopotrivĂ, cum ar fi pisicile. Alte lucruri nu sunt şi – evident – nici nu există: un triunghi pătrat, de pildă.

În cazul lui Moş Crăciun, distincţia între a fi şi a exista e uşor disipată. Asta doar până vezi un Moş Crăciun pe stradă. Existenţa lui, în carne şi oase, face atunci uitare de simţuri şi logică: rămâne doar fiinţa, însă una substanţiată sufleteşte.

[Mulţi dintre noi cred că anul asta îl vom vedea ultima oară pe Moş Crăciun.  Dacă toţi vom crede asta, el nu va mai exista. Va fi fost omorât de noi. Şi va muri şi Virginia.]

Vorba lui Mark Twain – Nu lăsa şcoala să-ţi afecteze educaţia

O fetiţă care nu era de obicei atentă la ore, lucra foarte concentrată în spatele clasei, aplecată cu totul asupra foii albe. Surprinsă, profesoara de desen vine la ea şi o întreabă: „Ce desenezi aici?”
Fetiţa răspunde: „Îl desenez pe Dumnezeu.”
Profesoara se miră: „Bine, dar nimeni nu ştie cum arată Dumnezeu!”
„Vor şti toţi imediat ce termin desenul”, o asigură senin fetiţa.

E doar una dintre istorioarele pe care le spune Sir Ken Robinson, un expert în domeniul creativităţii şi inovaţiei care nu se opresc la artă ori la ştiinţă, ci respiră în orice activitate umană. El provoacă vechea paradigmă a instrucţiei şi se amuză într-un stil irezistibil de profesorii universitari care trăiesc înghesuiţi în minte… folosindu-şi trupul doar pentru a-şi purta capul la întâlniri. Cu aceeaşi noşalanţă a umorului de înaltă clasă britanică pomeneşte Sir Ken Robinson de Shakespeare la vârsta copilăriei când tatăl îi spunea: „Treci la culcare ACUM şi mai lasă odată pana aceea de scris… ”

TED este site-ul care prezintă acest gen de discursuri non-conformiste, cu adevărat deschizătoare de drumuri pentru mentalitatea vremurilor viitoare. Iar viitorul începe azi. Aşa-i?

Pentru subtitrarea în română dă click pe view subtitles (lângă share), click apoi pe săgeţica din dreapta cuvântului off. O să apară limbile în care s-a făcut traducerea. O găseşti şi pe a noastră. Merită să înţelegi perfect fiecare frază. Sir Ken Robinson are un umor de zile mari.

Din misterele Youtube: De ce a fascinat Sound of music 11 milioane de oameni

Pentru că e un cântec pe care mulţi şi-l amintesc de pe vremea copilăriei. E vesel, e simpatic, e evergreen cu tot cu vocea inimitabilă a celei care a jucat-o perfect şi pe năstruşnica Mary Poppins.

Pentru că sunt oameni care dansează, dar fac asta uşor, în joacă, în văzul tuturor, într-un loc unde nimeni nu se aşteaptă la asemenea momente. Într-o gară! Unde trecătorii sunt mereu în goană. Ei bine, acum timpul se opreşte. Trage şi el cu ochiul la haiul general.

Pentru că pe lângă complicii care au pregătit surpriza dansează şi ceilalţi. Se amuză, bat din palme, îi apucă aşa, un fel de copilăreală în care nu mai contează decât să ţopăie împreună cu dansatorii. E gust de libertate, de spontaneitate. E irezistibil.

Pentru că… tu ce crezi? De ce a fascinat Sound of music 11 milioane de oameni?