noiembrie 9, 2009
noiembrie 8, 2009
Poveste de suflet
Acum ceva ani lucram ca taximetrist. Castigam o paine.
Intr-o noapte am ajuns la o comandă pe la două şi jumătate. Cladirea era cufundată în intuneric. Doar la parter se vedea o fereastră luminată. Într-o situaţie ca asta majoritatea taximetriştilor ar claxona o data sau de doua ori, ar astepta un minut si apoi ar pleca. Am vazut insa prea multi oameni care depindeau de taxi ca unic mijloc de transport. Astfel, în cazul în care nu observam nimic suspect, periculos, prin zonă, întotdeauna mă duceam până la uşa omului. Aşa am facut şi în noaptea aceea: am bătut la uşă.
” Doar un minut” – mi-a răspuns o voce firavă, de persoană în vârstă. Apoi am auzit zgomotul unei greutăţi târşâite pe pardoseală. După o pauză lungă, uşa s-a deschis. În prag a apărut o femeie mică de statură, în jur de vreo 80 de ani. Purta o rochie colorată si o palarie mare legată cu o fundă de catifea, ca un personaj dintr-un film al anilor ‘40. Lânga ea era o valiza mica de nailon.
Apartamentul arata ca si cum nimeni n-ar mai fi locuit acolo de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearsafuri. Nu gaseai nici un ceas pe pereti, nici bibelori sau alte lucruri pe rafturi. Intr-un colt era un panou plin cu poze peste care era pus un suport de sticla.
“Ati putea sa imi duceti bagajul pana la masina?” întreba ea.
Am dus valiza la masina si apoi m-am întors sa sa o ajut pe femeie. Ea m-a luat de braţ şi am mers încet spre maşină. A continuat sa-mi mulţumeasca pentru amabilitatea mea.
“Nu e mare lucru” I-am zis eu. ” Doar incerc sa-mi tratez pasagerii în felul in care as vrea ca mama mea sa fie tratată”
” Oh, sunteţi un băiat asa de bun!” zise ea. Cand am intrat in masina, mi-a dat o adresa, si apoi m-a intrebat: ” Ai putea sa conduci prin centrul orasului?” “Nu este calea cea mai scurtă”, am raspuns eu rapid. ” Oh, nu contează” spuse ea. ” Nu ma grabesc. Eu acum merg spre azil…”.
M-am uitat în oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scânteietori…
“Nu mi-a mai rămas nimeni din familie…” a continuat ea.”Doctorul spune ca nu mai am mult timp…”
În tacere am căutat ceasul de taxare şi l-am oprit. “Pe ce rută aţi vrea sa merg?” am întrebat.
În următoarele două ore am condus prin oras. Mi-a aratat cladirea unde odată ea lucrase ca liftieră. Am condus prin cartierul unde ea şi sotul ei au locuit cand erau proaspăt casatoriti. M-a dus în fata unui magazin de mobilă care odată fusese o sala de bal unde obişnuia sa meargă la dans pe vremea când era fata. Cateodata ma ruga sa opresc în faţa unor cladiri sau colţuri de strada şi sa stau cu ea acolo, în întuneric, contemplând in tacere. Cum prima aluzie de soare se arătă pe orizont, mi-a spus dintr-odata: “Sunt obosita… Hai sa mergem.”
Am condus în tăcere spre adresa pe care mi-o dăduse. Era o cladire ieftina, o casa mica, cu un drum de parcare care trecea pe sub o portiţă. Doi oameni au venit spre taxi cum am şi ajuns acolo. Erau atenţi si concentraţi asupra fiecarei mişcari pe care o făcea femeia. Am deschis portbagajul şi am dus micuţa valiză pănă la uşă . Femeia fusese deja aşezată într-un scaun cu rotile.
“Cât va datorez?” a întrebat ea, în timp ce-şi căuta portmoneul.
“Nimic” am zis eu.
“Dar trebuie si tu sa te intreţii!”
“Nu va faceti griji…sunt şi alti pasageri” am raspuns eu. Aproape fără să mă gândesc m-am aplecat şi i-am dat o imbrăţşare. Ea m-a strâns cu putere…
“Ai facut unei femei in varsta un mic moment de bucurie” spuse ea. “Multumesc.”
I-am strâns mâna şi apoi am plecat în lumina dimineţii. În spatele meu, o uşă se inchisese… Era ca şi sunetul de incheiere a unei vieţi… Nu am mai luat alţi pasageri în tura aceea de lucru. Am condus pierdut în gânduri… În restul zilei abia am putut vorbi.
Ce ar fi fost dacă femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist nervos sau unul care ar fi fost nerabdator să-şi termine tura?… Ce-ar fi fost dacă aş fi refuzat să iau comanda, sau doar sa claxonez o dată şi apoi să plec?…
Uitându-mă în urmă, nu cred ca am facut ceva mai important în întreaga mea viaţă.
Ne-am obisnuit sa credem ca vietile noastre se invart in jurul unor momente marete. Dar adesea aceste momente mic-mareţe ne iau prin surprindere, frumos impachetate in ceea ce altii ar considera ceva putin, ceva neinsemnat.
OAMENII S-AR PUTEA SA NU-SI AMINTEASCA EXACT CEEA CE AI FACUT SAU CEEA CE AI SPUS, DAR INTOTDEAUNA ISI VOR AMINTI CUM I-AI FACUT SA SE SIMTA!!!
Viaţa aceasta s-ar putea să nu fie petrecerea pe care o speram, dar cât timp suntem aici putem de asemenea să dansam. În fiecare dimineata când deschid ochii, îmi spun: ”Ziua de azi este o zi deosebită!” Amintiţi-vă asta, prietenii mei: nu ne mai putem întoarce niciodată înapoi, acesta e singurul show pe care il jucăm.
(net take-over Oana-Clara)
Eye in the sky
Ar fi ceva de comentat, din partea noastra, a ganganiilor? Cred ca nu. N-am creat lumea. Nici macar n-am inventat apa calda. Istoria stiintei omenesti e mai curand una a erorilor – altfel spus, omul invata numai cand da cu capul in zid. Si uita sistematic, programat de propria incapatanare, de ceea ce conteaza.
Reversul medaliei e la fel de primejdios. A te concentra pe lucrurile care conteaza te poate face delirant, credul, habotnic.
Cel mai intelept lucru e sa ai o casa la tzara, sa muncesti o gradina, un camp, o livada, sa faci copii si sa mori in patul tau, inconjurat de nepoti bine crescuti. Sa fi avut rasarit dimineata si asfintit seara. “Asfintit” – limba nu minte aici, ca logos – alpha nu e aici privativ: e doar nostalgic. Accentul cade pe “sfintit”.
Facerea de bine… complexul lui Oedip
Tătuca Freud a făcut furori la vremea lui. Şi mult după. Răscolirea prin coşul cu rufe murdare al memoriei, sondarea subconştientului, luatul de guler cu nărăvaşele noastre impulsuri sexuale, toate astea, întinse comod pe canapeluţa psihanalitică au scris istorie. Eu nu sunt fan Freud. Chiar deloc. Dar clipul pe care l-am descoperit face o başcă atât de trăznită de clişeele freudiene, încât mă ia aşa… chiar un fel de compasiune. Dar nu mă ţine mult, că iar încep hohotele de râs.
Când ţi-ai furat ultima oară căciula?
Astăzi e încă o dată ziua mea. Douăzeci şi patru de ore bătute pe muchie în care să mă bucur că m-am născut. Chiar dacă lumea este ieşită din ţâţâni. Chiar dacă oamenii sunt mai străini de ei înşişi, chiar dacă eu fac şi gesturi care nu ar merita făcute şi refuz să împlinesc altele, care ar merita înfăpuite. E o zi în care mulţumesc pentru lucruri care scapă de multe ori privirii mele. Sau de obicei doar îmi întorc ochii de la ele. Poate că e un exerciţiu bun, să mă bucur şi atunci când mi se pare că nu prea găsesc motive de bucurie în jurul meu. În mine însumi.
Am primit telefoane, am glumit cu oamenii care şi-au adus aminte că şi eu port numele unuia dintre arhangheli. Sunt daruri care m-au făcut să mă bucur de mica primăvară care a revenit după frig şi cerul întunecat. Am primit şi alte daruri. Nu le povestesc pe toate, pentru că aşa sunt eu , mai tăcut şi mai ascuns. Unul dintre ele este chiar prezenţa voastră aici. Vă mulţumesc şi azi şi în restul zilelor. Altul este povestea care a sosit tot cu un porumbel călător. V-o dăruiesc şi eu vouă.
“Cunosc pe cineva care îşi aminteşte foarte bine o călătorie cu metroul. Era chiar în ultima zi a anului trecut. Obosită, încărcată cu pachete, pacheţele şi tot felul de sacoşe, femeia s-a bucurat să prindă un loc liber într-un vagon care încetul cu încetul a rămas aproape gol. Lumina slabă din compartiment, legănatul uşurel şi glasul protector care anunţa staţiile au făcut-o să aţipească.
Deodată femeia s-a trezit. A aruncat o privire buimacă în jur. Nu mai erau decât ea şi, chiar pe bancheta din faţă, un cerşetor care, culmea! purta căciula ei şi dormea cu un aer inocent. Asta i s-a părut de-a dreptul sfidător! Femeia s-a gândit: să-l trezească şi să-şi ceară căciula? Poate devine violent, poate îi râde în faţă şi neagă că i-ar fi furat-o, poate nici nu vrea să-i răspundă… n-avea cine s-o ajute, la următoarea trebuia să coboare, aşa că păgubaşa şi-a luat inima în dinţi, s-a apropiat de cerşetor şi cu o clipă înainte să se deschidă uşile metroului, i-a smuls căciula de pe cap şi pe-aci ţi-e drumul!
Când a intrat în liftul blocului ei, femeia încă zâmbea. Era satisfăcută de soluţia inteligentă pe care o alesese pentru a-şi recupera obiectul. O privire în oglindă însă, a fost de ajuns ca să-i îngheţe surâsul pe buze. În gluga paltonului era căciula care îi alunecase în timp ce aţipise, iar pe cap avea alta, identică, furată de la cerşetorul adormit.
Dumnezeu are mult umor. Iar glumele sale nu sunt niciodată gratuite. O simplă confuzie, un gest, o situaţie în care ajunge fără veste pot spune despre viaţa noastră mai mult decât orice declaraţie de intenţie. Din păcate vorbim de trei ori mai mult decât ascultăm, deşi avem două urechi şi o singură gură. Cerem semne şi desluşiri. De câte ori nu strigăm însă după răspuns în timp ce ne astupăm mai temeinic urechile… O vorbă celebră spune: Oamenii se împiedică adesea de Adevăr, dar se ridică şi pleacă mai departe.
Tu când ţi-ai furat ultima oară căciula?”
Vaccin cu nanocip?
Un motiv in plus de a refuza vaccinul impotriva gripei porcine: acesta ar putea contine un microcip
Ziarul britanic “The Sun”, a efectuat un raport “profetic” la data de 1 august 1989, cu titlul “Big Brother’s Coming”, subliniind planurile unui guvern secret, de implantare cu microcip a fiecarei persoane, sub pretextul unei pandemii de gripa porcina, în scopul de a obţine un controlul total al populaţiei. Raportul ar fi putut fi scris astazi, deoarece guvernele pregatesc sa puna in aplicare vaccinarea în masa impotriva “gripei porcine”, cu un vaccin netestat si toxic. Multe surse spun ca va fi un nanocip (microcip de marimi microscopice) in seringile care urmeaza sa fie emise de guverne, pentru vaccinare.
