Am stat la taclale ieri cu frate-miu, Bubu. Eh… amintiri din copilărie, adolescenţă, maturitate în dragul nostru Piteşti. Şi un numitor comun al acestei urbe: o nemaiîntâlnită pleiadă de mincinoşi patentaţi. Începe din copilărie, inocent. Dacă nu-ţi vine mintea la cap, o iei razna, precum voi arăta mai jos.. Dar, chiar dacă îţi revii, ai in continuare resorturile de a vrăji convingător pe oricinea vrea muşchii tăi, ăsta fiind avantajul piteştean cel mai suspect (spre deosebire de şmecherii olteni – proşti mincinoşi pentru că nu au subtilitate, de cei bucureşteni – pragmatici, redutabili, însă lipsiţi de umor, şi de… : aici mă opresc, pentru că în afară de constănţeni şi ploieşteni, care seamănă cu bucureştenii, rămân cinstiţii şi iubiţii fraieri: bănăţenii, moldovenii şi ardelenii, cu toţii incapabili să facă faţă măcar oltenilor). Părerea mea, fireşte, dar avizată, cred… Piteştenii sunt avizaţi… Împărţeala este vizibilă prima oară, în ansamblul ei, în armată, prin aspiraţiile de cele mai multe ori concretizate ale „bibanului”: moldovenii la bucătărie, oltenii la căprărie, adică umblă după grade, să conducă aprig, ploieştenii şi bucureştenii se orientează la transmisiuni, ardelenii rămân discreţi. În tot acest peisaj, piteştenii sunt magazioneri. Suficient de parşivi cât să nu iasă în faţă, cu loc unde să stea pitiţi şi avându-i la mână pe toţi (contează o tunică nouă, un bocanc bun, mantaua, ciorapul, căciula).
Să revenim… Încep cu inocenţa, mea culpa. Primesc, prin clasa a doua sau a treia, o însemnare în carnetul de note (nu ştiu ce făcusem, eram un copil cuminte şi naiv). Mă trimite învăţătoarea acasă, să semneze mama că a luat la cunoştinţă de isprava fiului. Cu paşi şovăielnici mă duc până acasă, speriat, stau în faţa uşii cam cât timp ar fi iscălit mama, mă întorc la şcoală şi… zic că… „n-a găsit mama pix ca să semneze!”:))). Fireşte, hilar, terminat cu urecheat şi cu chemare explicită a părinţilor la şcoală. Cred că s-a râs straşnic prin cancelarie. Eu nu râdeam. Luasem cunoştinţă cu microbul piteştiului.
Alte peripeţii ulterioare, mai puţin ale mele cât ale ambientului, m-au şcolit temeinic în a recunoaşte orice fel de minciună, venită din partea oricărui expert. Aveam şi avantajul unei biblioteci bune acasă, aşa că am fost ferit de promiscuitatea prostiei. Alţii au devenit şmecheri. Iar alţii, mai expuşi spiritului locului, au clacat mentaliceşte, devenind veritabile legende locale. Voi evoca în cele ce urmează trei asemenea personaje de basm, fascinante. De minciunile lor se râde şi astăzi la greu. Dar astea nu sunt minciuni decât prin patologicul lor salvat de umor…
1. Burnei (ăsta era numele lui de familie). Categoria: gimnaziu. Perioada: 1977-1982, aproximativ (detaliile astea sunt utile pentru că raportează la moda „culturală” – de exemplu, aici, Bruce Lee, Boney M etc.)
Minciunile lui erau savurate pe terasa cofetăriei de lângă cinematograful „Dacia”. Când apărea Burnei, se strângeau mesele la un loc, iar noi deja rădeam, savurând anticipat ce avea să urmeze.
– De unde vii mă Burnei? (el are o mină obosită, se mişcă târşâit)
-Din Bulgaria…
– Păi şi ce-ai făcut acolo? – chicotim noi.
– Am dat de centura neagră la karate…
– Şi-ai luat-o?
– Cum dreaq?… I-am uscat cu bătaia!
–––––––––––––––
Apare în altă zi cărând două valize de armată, grele (cred că le umpluse cu cărămizi).
– De unde vii mă Burnei?
– Orientu’ Mijlociu…
– Cum e-acolo?
– Nasol rău! Se bat ăia ca chiorii!
– :))))
– Uite, alaltăieri aşteptam caravana la Bagdad. Bă, şi nu mai venea… Am obosit. Mă sprijinii de un zid. Bă! – pizda mă-sii, nush ce dreaq, cred c-am apăsat pe vreun buton secret, că s-a deschis zidul şi-au început să iasă tancurile prin poarta aia! Bă, mă căcasem pe mine de frică, da’ m-am prins de chestia cu butonu’. L-am apăsat iar şi au intrat la loc, să mor io! Şi zidu’ s-a făcut la loc!
–––––––-
(încheiere Burnei) „Bă, mi-am tras o motocicletă Yamaha! Turbo! Fac o oră jumate de la Constanţa la Oradea!”
––––––––––––––
2. Clemente. Categoria liceu şi armată. Anii ’80.
Culmea, ăsta era şi fiu de securişti. Tacsu colonel, mă-sa locotenet-colonel. El stătea la bunică-sa, din motive pe care nu le pot decât bănui.
Începuse din generală. „Bă, am un robot android acasa – arată exact ca mine, doar că se mişcă mai greu…” A doua zi apare cu mişcări de break-dance…
– Ce te mişti bă aşa?:)))
– RRRRRRRRRRRRRRRRRR (întoarce capul) „Nu* sunt* eu*. Sunt* robotul*lui*Clemente”…
Se ţine bine, până ia prima flegmă şi sare la bătaie…:))
––––––––––––
„Mi-am făcut bază secretă în Trivale. Gard cu sârmă ghimpată, tot. Gardul e cu nitroglicerină – l-ai atins, sari în aer!”
– Păi de unde ai făcut tu rost de nitroglicerină?
– De la combinat (petrochimic, n.m.)
– Păi… cum?
– Am furat-o! O căram cu găleata peste gard…
–––––––––––––––-
Pe terasa „Magnolia”, la cafea. Dispăruse din vedere de cateva luni, dar iată-l, apare.
– Ce mai faci omule? Unde ai fugit?
– N-am fugit, sunt în armată.
– Unde? (credeam că s-a maturizat…)
– (sictirit) Antitero…
– (pufnim) Şi cum e?
– Nasol… Ne fac probleme arabii ăştia…
–––––––––––––––––
În fine – 3. – , maturitate spre pensionare, toţi anii, şi înainte, şi după 89, nea Florică, maistru la Arpechim (eternul combinat), coleg cu Bubu. În „fotografia” noastră, 55-60 de ani.
Introducere: „Sarmale cu Ceauşescu”.
Ies băieţii în pauza de masă, la cantină. Nea Florică rămâne în secţie, cu borcanul adus de-acasă. După 45 min. se întorc băieţii în secţie.
– „V-aţi întâlnit cu Toa’şu’? Că acu ieşi…”
– Care Tovarăşu?
– Toa-şu Ceauşescu, bă! Fuse p-aciia, a mâncat sarmale cu mine.
– Hai mă nea Florică, las-o dreaq!
– Dacă spui?! Aşa intră şi zise: „Bă nea Florică, tot aşa sarmale bune face doamna, că mirosii de-afară!”
-Adică A MAI FOST PE LA TINE???
– Da, mă mucoşilor! Îl ştiu de când era de vârsta voastră!
––––––––––––––-
Se amuză băieţii să-l aleagă secretar de partid pe secţie. Îl propun şi îl aleg. Alesul ia cuvântul…: „Tovarăşi! Eu vin din ilegalitate! (pauză lungă, sobră; în sală se chicoteşte copios:) Şi-acuma mi-aduc aminte cum făceam foamea cu toa’ş Dej în celulă la Jilava…
–––––––––––––––
„Saboţii de Mecedes”
– Hai bre nea Florică, că la maşini nu te pricepi!
– Cine mă, io? Bă mucoşilor, eram la ţară acu vreo zece ani, la Bradu, şi a trecut un neamţ cu un Mercedes. A făcut pană. M-am dus şi m-am uitat la maşină – făcuse saboţii praf. L-am luat acasă, l-am ospătat… Şi-am luat nişte cărămizi, am cioplit cu dalta, am topit aluminiu şi-am turnat. I-am facut saboţii. Mergea mai bine decât cu ăia de fabrică! Mi-a dat neamţu’ 200 de mărci, da’ le-am ţinut bine. Nu le scosei decât acu’, după revoluţie…
–––––––––––––
(cireaşa de pe tort: „Elicea din zbor”)
– Nea Florică, da’ cu avionul n-ai zburat…
– Ce vorbeşti mă? Am reparat şi elicea, din mers!
– ????:))))) (toată secţia dă buluc la nea Florică, băieţii deja înlăcrimaţi de râs…)
– Cum mă nea Florică, din mers?
– Aşa mă, cum zic! Se stricase o elice, nu se mai învârtea. O oprise piloţii, că se fisurase. Le-am zis să mă lege bine, şi-am ieşit aşa, cu aparatul de sudură şi-am sudat-o. Era urgent, zbor important.
-De ce nea Florică?:))
– Păi era la bord şi Toa’şu Dej, şi Papa, şi mai erau…
###########
Pe cuvântul meu, n-am inventat nimic. Mai am şi altele, dar trebuie decupate bine, sistematic… Acum mi-e lene.
FGL
44.447923
26.097879